Alina Vrublevska

Alina Vrublevska

Anna Ozerchuk: În dimineața zilei de 24 februarie, Ucraina s-a trezit în sunet de explozii.

Unii au început să-și strângă lucrurile și să plece în alte orașe și în străinătate. Jumătate de zi am fost amuțită, am stat nemișcată, fără să pot face nimic. Asta deși, de câteva zile, înainte ca toată nebunia să înceapă, îmi tot derulam în minte planul de acțiune: ce lucruri să iau, cum să o iau pe bunica, cam încotro să o apuc. Dar nu am plecat nicăieri.

Anna Ozerchuk

Alina Vrublevska: M-am trezit la 8.00 dimineața. Nu am auzit exploziile, pentru că nu am reușit să adorm decât foarte greu în noaptea precedentă. Așa că, în acel moment, eram scufundată într-un somn foarte profund.

M-am trezit la ora 08:00 și am văzut dintr-odată o groază de știri – o cronologie a invaziei ticăloase a ocupanților ruși. Aproape imediat, o prietenă, care trebuia să vină la mine la micul dejun în acea zi, mi-a scris: „Nu voi veni. E război. Fugim în străinătate.”

Frica și disperarea sunt tot ce simți în acele momente. Nu mi-am putut veni în fire pentru încă o jumătate de zi.

Părea o glumă. Pur și simplu m-am așezat pe canapea și mă uitam în gol, la peretele din față.

Mi-era foarte frică să stau singură acasă, dar am decis să nu merg la mama – ea locuiește pe malul stâng (n.red.: al Niprului). Ideea de a conduce peste mai multe poduri nu părea deloc sigură.

Anna Ozerchuk: Alina mi-a scris pe la ora 16:00, locuim aproape. Mi-a propus să vin la ea, pentru a ne putea adăposti împreună în stația de metrou când începeau să sune sirenele, care anunțau atacurile aeriene.

Am decis să ies în recunoaștere și să caut locuri de adăpost în blocul meu sau în apropiere. Majoritatea celor care apăreau pe hartă erau închise.

Sunt niște situații absurde. Magazinul Ralph Lauren Home, care trebuia să aibă un adăpost la etajul -1, nu a lăsat oamenii să intre în el. Vecinii au sunat la managerul magazinului, iar doamna respectivă le-a spus că acolo e depozitată mobilă în valoare de 5 milioane și că ea nu va deschide acel adăpost pentru oamenii de rând.

Alina Vrublevska: Locuiesc lângă metrou – și ne-au spus că metroul este cel mai sigur loc. La început mi s-a părut o idee bună, dar acum înțeleg cât de greu ar fi fost acolo. Prietenii care au decis să se ascundă în metrou au spus că acolo condițiile sunt unele dintre cele mai grele.

Fiind singură, deveneam din ce în ce mai neliniştită, aşa că i-am scris Anniei şi am început să strâng „bagajul de urgență”. Astăzi este deja a șasea zi de război (n.red.: la momentul scrierii reportajului; la momentul publicării lui, Ucraina este deja în a 12-a zi de război), iar eu eram sigură că voi pleca de acasă pentru o zi sau două, cel mult.

Mi-am pus în picioare pantofii sport albi, noi, pentru că m-am gândit că ar fi inutil să îi menajez dacă nu mă întorc...

Anna Ozerchuk: După ce am găsit și verificat adăpostul, Alina a venit la mine cu lucrurile ei. Am urmărit împreună știrile. Am încercat să adormim cu canalul Ucraina 24 pornit. La ora 4:00 dimineața ne-am trezit din cauza unei explozii și a sirenelor care anunțau bombardamentele.

Ne-am dus rapid în adăpostul antiaerian. Unii oameni dormeau acolo încă din timpul nopții. Ne-am găsit un loc într-un colț și am stat acolo pentru următoarele 12 ore. Când lucrurile s-au mai calmat, am adus de acasă pături, lucruri și ceva de mâncare.

Această zi a fost cea mai dificilă din punct de vedere psihic. Niciun cuvânt nu o poate descrie. Când situația a devenit cu adevărat insuportabilă, am luat camera foto și am început să fotografiez tot ce vedeam. Erau mulți oameni minunați în jur. Toți erau politicoși și receptivi, se ajutau unii pe alții.

În asta stă puterea noastră.

Alina Vrublevska: Primele ore petrecute în adăpostul antiaerian au fost cele mai grele. Încercam să ne sprijinim unul pe celălalt. Plângeam. Continuam să urmărim știrile, în mod constant. Era multă frică în jur, tuturor le era frică de sirene. Adăpostul nostru era o sală de sport veche de la etajul -1, din Pechersk.

N-aș putea spune că acolo ar fi tocmai sigur (n.red.: în cazul căderii unei bombe), cu toate acestea ne simțeam puțin mai în siguranță acolo. Am avut mare noroc cu „vecinii de adăpost”.

Pentru cea de-a doua noapte, ne-au găsit o scândură veche, ca să nu mai dormim pur și simplu pe beton. Majoritatea oamenilor de acolo încearcă să rămână relativ calmi, fac chiar și glume.

Ieri a fost prima zi de primăvară, iar pentru ucraineni, a șasea zi a războiului îngrozitor și sângeros. (n.red.: la momentul scrierii reportajului; la momentul publicării lui, Ucraina este deja în a 12-a zi de război).

S-au schimbat multe în aceste zile. Ne-am obișnuit. Nimeni nu mai fuge la auzul sirenelor. Au devenit ceva obișnuit. Suntem obosiți. Rămân din ce în ce mai puțini oameni în adăpost în fiecare zi. Se întorc în apartamentele lor, în pofida exploziilor și împușcăturilor.

În ciuda numărului mare de propuneri de a fugi în străinătate, am decis să rămânem în oraș. Aici este casa noastră, aici sunt rudele noastre. Știm că momentan avem noroc de condițiile în care ne aflăm.

De aceea, folosim orice ocazie pentru a comunica cu jurnaliştii, publicaţiile străine şi încercăm să spunem adevărul despre agresiunea rusă. Credem în victorie și suntem recunoscători pentru fiecare nouă zi.

Anna Ozerchuk: Mi-am dat seama că sunt acolo unde trebuie să fiu acum. Fotografia este arma mea, munca mea, modul meu de a spune lumii adevărul.

Traducere și adaptare de Natalia Talmacec. Interviu preluat de la colegii de la Vogue Ucraina.