Nu judec, cu toții facem asta. Dacă nu mă entuziasmează ceva legat de un serial în mod deosebit, inevitabil încep să ezit când văd că episodul are în jur de 60 de minute. Să fie doar nevoia de a petrece mai puțin timp cu ochii-n ecrane? Sau de a vedea serii scurte și cuprinzătoare din când în când, nu doar sezoane greoaie față de care simți că ai un soi de obligație ciudată să le termini?

În plus, se întâmplă destul des să treci prin ore întregi de umplutură până ajungi la părțile cu adevărat bune, iar la final rămâi cu senzația că parcă nu prea a meritat timpul investit. Sigur că o să existe seriale care pot ocupa mai mult timp și chiar au nevoie să o facă, sau care pur și simplu nu s-ar potrivi formatului scurt (imaginează-ți „Game of Thrones” în episoade de 10 - 15 minute).

E drept că ne-am și obișnuit cu formatul scurt și boostul instant de entertainment: navigăm printre reels și TikTok-uri, ascultăm podcasturi care nu depășesc jumătate de oră, nu prea mai avem răbdare să citim articole lungi și căutăm să ne întoarcem tot mai mult la norma de 20 de minute per episod.

Îl mai ții minte pe Quibi? Serviciul de streaming gândit să urmărești seriale cu episoade scurte de 5 – 10 minute pe telefon, care încerca să ofere o alternativă în primăvara lui 2020 și eșua după nici șase luni? E drept că o făcea cu seriale slabe, titluri penibile și-n plus se sincroniza și cu o pandemie în care nevoile noastre la capitolul seriale se situau la polul opus.

În orice caz, un scenariu bine scris, cu o perspectivă promițătoare și roluri jucate minunat nu trebuie să fie condiționate de lungimea unui serial. Dovada e „State of the Union”, pe care Nick Hornby îl lansa în lume înainte de Quibi și demonstra că 10 minute filmate în aceeași locație, cu aceleași două personaje, pot să fie atât de reușite încât să te facă să vrei mai mult. De bună voie. Și vorbesc de 10 minute în care îi acorzi atenția ta neîntreruptă și te alegi cu ceva satisfăcător.

Doar că acum vine dilema – îl consumi pe tot dintr-o înghițitură, cum ne-a învățat o altă platformă de streaming cunoscută, sau alegi să trăiești în ritmul impus de personaje și povestea lor, de la o săptămâna la alta, fix perioada de timp dintre sesiunile lor de terapie?

De ce să nu recunosc că n-am avut stăpânirea de sine necesară să merg pe ultima variantă și am devorat sezonul al doilea dintr-o suflare? Sau în mai puțin de două ore. Ceea ce m-a făcut să mă întreb ce alte seriale scurte m-au mai entuziasmat în ultimii ani.

Surpriză, n-am găsit multe episoade sub 30 de minute care să se încadreze aici, cu atât mai puțin ceva care să nu fi fost animație, comedie sau antologie. Sau care să nu se fi încheiat sau să fi rămas cumva în aer. O fi din cauză că nu poți rezolva o crimă într-un sfert de oră? Dar poate nu te interesează detaliile astea și vrei doar un snack vizual între două reprize de muncă sau înainte de culcare. Urmează-mă.

State of the Union

În 2019, îmi petreceam câte 10 minute pe săptămână într-un pub trăgând cu urechea la discuțiile unui cuplu (interpretat cu o super chimie de Chris O’Dowd și Rosamund Pike) înainte de a păși într-o nouă ședință de terapie. Trei ani mai târziu, totul se mută într-o cafenea despre care unul dintre protagoniști are multe de obiectat, iar misiunea e aceeași, doar cuplul diferă: Brendan Gleeson și Patricia Clarkson.

Easy

E puțin ciudat că „Easy” nu s-a bucurat de popularitatea pe care ar fi meritat-o. În special dată fiind fascinația noastră pentru relații și poveștile nemuritoare despre dating și dragoste pe care ne place să (ni) le spunem ori de câte ori avem ocazia. Să fi lăsat regizorul Joe Swanberg prea mult loc pentru improvizație cu tehnica sa de a scrie scenele doar în linii mari și a lăsa în schimb personajele să vorbească pentru ele?

Să fi fost nevoia publicului de a avea ceva mai mult control în relația asta complicată? Pe cât de scurte sunt poveștile din „Easy”, pe atât de tare au tendința să te tragă și pe tine în ele – de la conversațiile iluminatoare unu la unu pe care le poartă personajele și până la restul bucăților de viață, pe alocuri chiar profunde, din el.

I Think You Should Leave

Odată la ceva timp, mărturisesc că mi-ar plăcea să trăiesc în mintea lui Tim Robinson. Aș merge într-atât de departe încât aș învăța cum să conviețuiesc cu toate personajele care îi populează imaginația. De la „Seinfeld” sau „Curb Your Enthusiasm” încoace, nu multă comedie m-a mai făcut să-mi doresc să dau un ghiont cuiva când trăiesc o fază asemănătoare cu ce-am văzut acolo, în speranța că poate o să facem împreună legătura.

În plus, fiind un serial atât de eficient cu timpul tău, o să constați că dacă nu te prinde o glumă, ea o să treacă, cam cât ai clipi de repede. Pe de altă parte, s-ar putea și să izbucnești în râs peste câteva luni când o să-ți amintești de vreun sketch de acolo. Face parte din viață.

A Black Lady Sketch Show

Rămânem la sketch-uri, dar facem loc tuturor premierelor pe care le bifează „A Black Lady Sketch Show”: prima echipă de scriitoare de culoare (condusă de Lauren Ashley Smith), prima regizoare de culoare de sketchuri (Dime Davis) și prima distribuție a unui serial de genul compusă în întregime din femei de culoare. Mai adaugă aici perspectiva fresh asupra comediei, amestecul de misticism, comentarii acide și invitați surpriză – Angela Bassett, Laverne Cox, etc. – și te-ai ales cu serialul de care nu știai că ai nevoie.

It's Bruno

Un om și un câine (nu neapărat în ordinea asta) se plimbă pe străzile din Brooklyn – dacă nu poți să vezi potențialul și umorul din scenariul ăsta înseamnă că nu ți-ai împărțit niciodată viața cu un câine. „It’s Bruno” e scurt din toate punctele de vedere (un singur sezon, episoade de 15 minute, nicio continuare la orizont), deși ți-ai dori să nu fie pentru că ce te așteaptă acolo nu dezamăgește deloc.

Love Death + Robots

Dacă David Fincher, unul dintre producătorii „Love Death + Robots” vrea să-l numească serial și nu antologie de povești scurte, presupun că nu-l poți contrazice. De ce să-i dai play acum dacă l-ai ratat? Pentru că îți dă nenumărate ocazii să treci de la o stare la alta și poate chiar să ți se pară palpitantă treaba asta, pentru că o să navighezi printre orașe postapocaliptice și evident, roboți, pentru că fiecare episod e diferit și ai oricând posibilitatea să dai skip dacă nu-ți convine, fără să te temi că ai ratat ceva esențial.

Room 104

Tot antologie, un strop mai puțin SF (aparent). Aceeași cameră de motel, zeci de oaspeți și tot atâtea scenarii diferite – așa sună premiza de la care au plecat frații Duplass atunci când au creat „Room 104”. Nu te aștepta ca toate episoadele să se ridice la același nivel (mai ales de la al doilea sezon încolo), dar cum nu poți anticipa niciodată ce o să se întâmple în camera 104, merită să rămâi cu ochii-n patru după neobișnuit, ciudat și imprevizibil.

Russian Doll

Lui „Russian Doll” i se potrivește formatul de 30 de minute per episod pentru că deși poate părea repetitiv și ușor de împachetat în mai puțin de atât, are grijă să îți ofere câte ceva în plus cu fiecare vizionare, inclusiv întrebări și teritorii noi de explorat. Iar cum sezonul al doilea e chiar după colț, cu atât mai bine își găsește locul aici.

Decretat „Groundhog Day” modern sau, dacă preferi ceva mai actual, putem să-i spunem și „ultimii doi ani din viețile noastre”, „Russian Doll” e serialul în care minunata Natasha Lyonne retrăiește la infinit un moment specific de la petrecerea de ziua ei, în timp ce caută moduri prin care să păcălească moartea și să ne facă și pe noi să înțelegem ce se tot petrece de fapt acolo.