Andrei, cât de autobiografic este romanul „Multă forță și un dram de gingășie”?

Romanul porneşte de la date autobiografice şi se îndepărtează de acestea de fiecare dată când criza identitară mocnită, experimentată de personajul principal, trebuie să se precipite către anumite limpeziri, rezolvări.

Când și cum ai început să îl scrii?

Am început să scriu „Multă forță...” la scurtă vreme după ce m-am mutat înapoi la Braşov, după o perioadă de șapte ani petrecuţi în Bucureşti. Regăsirea vechiului spaţiu geografic a declanşat un întreg proces anamnezic care m-a obligat să retrăiesc anumite întâmplări din adolescenţă şi din perioada imediat următoare.

Una dintre cheile de lectură ar fi ca roman al maturizării, caz în care devine reprezentativ pentru o întreagă generație, fiindcă cei născuți în România anilor ’80 se vor regăsi. Cum vezi acest proces de maturizare a generației din care faci parte (milenialii!)?

Procesul de maturizare al generaţiei mele este unul ezitant, pare să manifeste uneori un caracter regresiv, cel puţin asta e percepţia mea subiectivă. Am fost copii în anii '80 şi asta a însemnat penurie de resurse. Materiale, emoţionale, sufleteşti.

În sălbaticii ani '90, undele de şoc ale suişurilor şi coborâşurilor socio-economice au atins şi creierele noastre, via părinţii noştri permanent stresaţi, dezorientaţi sau ahtiaţi după câştig, violenţi, alcoolici sau ultraprotectivi, dornici să trăiască în sfârşit în aerul rarefiat al ezoterismelor sau în promiscuitate. Valuri care mai târziu şi-au găsit epicentrul în noi, declanşând atacuri de panică, episoade maniaco-depresive sau normalitate. O normalitate de care uneori ţinem cu dinţii.

În efervescenţii ani de pe la mijlocul primului deceniu al secolului XXI, mulţi dintre noi au intrat nerăbdători şi idealişti în câmpul muncii, pentru a scăpa cât mai repede de sub tutela părinţilor. După câţiva ani de tras tare în tot felul de job-uri prost plătite sau din contră, în corporaţii, după zeci de nopţi albe, anxietatea, nesiguranţa şi depresia au început să dea târcoale. A venit criza şi ne-am speriat.

Ne-am refugiat în hobby-uri, am participat conştiincioşi la training-uri, am fost în city break-uri sau am plecat definitiv la Londra, Berlin, Paris, aşa cum părea să prezică inscripţia care sugera caracterul internaţional al producţiei de pe pachetele de ţigări pe care le fumam în adolescenţă. Am fost în retreat-uri şi ne-am încărcat bateriile. Am început să participăm la semimaratoane.

Ne-am descoperit feminitatea sau masculinitatea, am conştientizat presiunile şi provocările mediului est-european şi am răspuns cum am putut de bine sau ne-am eschivat cât am putut de bine. Am somatizat şi ne-am operat de chisturi, am făcut copii şi i-am dat la creşă, deşi n-am fi vrut.

Trăim în relaţii poliamoroase şi totul este aproape perfect, cu toate că suntem profund dezamăgiţi de politică şi de felul în care merg lucrurile în ţara asta. Uneori suntem neputincioşi când n-ar trebui, alteori reuşim să scoatem la suprafaţă activistul din noi în momentul oportun. Cred că am înţeles până acum că nu vom schimba lumea, dar nu vrem încă să o recunoaştem.

Romanul tău aduce în prim-plan și relațiile de familie, relația părinți-copii. Cât de ofertantă este radiografierea acestui de tip de relație (în cazul confruntării dintre aceste două generații în particular – a noastră și a părinților noștri) cu mijloacele literaturii și de cât curaj are nevoie un autor pentru a se apleca asupra ei?

Este cu atât mai ofertant cu cât acel conflict conţine mai mult conţinut inconştient. Altfel spus, cu cât butoiul de pulbere este mai mare, cu atât putem spera la o explozie mai mare. Iar cititorul aşteaptă o conflagraţie care să mute munţii din loc şi speră la acea limpezire aproape ireală a aerului, specifică finalurilor bune. Curajul autorului este tardiv, în cele mai multe cazuri. Mai ales atunci când vorbim de scriitorul de ficţiune. El ia fenomenele, comportamentele, atitudinile care îl deranjează în viaţa reală şi le critică pe pagină.

Demersul are însă avantajul de a conţine mesaje bine gândite, mai cizelate poate. Curajul scriitorului nu stârneşte focuri greceşti (sau foarte rar), dar poate aprinde focuri de veghe, poate să trimită un căuş de lumină în camera secretă din sufletul cititorului. Sau poate la fel de bine să nu.

În cazul meu, radiografierea relaţiei cu părinţii a ridicat câteva întrebări delicate. Mai ales pentru că ştiam că amândoi urmează să citească ce-am scris. Cum voi reuşi să spun anumite lucruri despre ei fără să îi rănesc şi în acelaşi timp să rămân sincer faţă de mine însumi? După ce a apărut romanul, le-am aşteptat reacţiile, cuprins de o stare de nelinişte. Se pare că nu i-am dezamăgit.

Te-ai născut la Brașov și continui să locuiești acolo și tot Brașovul este decorul noului tău roman. Care sunt locurile din oraș de care ești cel mai legat?

Sunt foarte, foarte multe. De când m-am mutat înapoi în Braşov, am redescoperit zona Bisericii Sfântul Bartolomeu şi dealul Şprenghi. E o senzaţie foarte faină să urci pe dealul complet lipsit de copaci, năpădit de o iarbă înaltă şi să asculţi clopotele bisericii. În astfel de momente, ca într-un miraj, turnul bisericii pare şi mai aproape.

Pentru „Multă forță...” , ai avut anul trecut și o bursă de creație literară. Cum ți-ai petrecut acea rezidență și de ce e important să existe și în România astfel de inițiative?

Pentru a profita la maximum de timp, mi-am făcut planul de bătaie de acasă. Mi-am conturat destul de bine în minte ce aveam să scriu, am pregătit o listă de cărţi pe care urma să le citesc. A fost o experienţă aproape extaziantă. Era pentru prima dată de când sunt tată când am avut timp să mă ocup aproape exclusiv cu ceea ce îmi place cel mai mult să fac pe lumea asta.

Este extrem de important să existe cât mai multe astfel de iniţiative. Nu putem avea o literatură care să conteze cu adevărat decât dacă le creăm scriitorilor condiţiile necesare pentru a scrie. O să-l citez aici pe Bogdan Coşa, pentru că acest subiect nu poate fi tranşat decât astfel:

„Am simțit pe pielea mea cât de important e să fii sprijinit ca artist, cât de important e să fii încurajat să continui, să scrii fără să simți că fiecare pagină pe care o reușești înseamnă 100 de lei pe care nu-i câștigi pentru familia ta, care trebuie să sufere din cauză că tu ești scriitoare/scriitor. Fiecare instituție de cultură din țară ar trebui să ofere măcar o bursă de creație pe an, fiecare oraș ar trebui să aibă o garsonieră în care să găzduiască o lună, două, trei pe an o artistă/un artist, timp în care să-i ofere un salariu mediu pe economie, din care să mănânce și să-și întrețină familia pe durata rezidenței.

Pentru că creațiile noastre sunt bunuri colective, pe care nu le luăm cu noi când murim, nu le închidem cu cifru. Asta ar trebui să fie grija numărul unu a oricărui Ministru al Culturii, să se asigure că artiștii pe care îi are la dispoziție pe tabla de șah ca pioni au posibilitatea de a muta” (n.r.: în DoR, toamnă, 2021).

Ai debutat ca poet și încă mai scrii poezie; anul trecut ai publicat volumul „Expectativa luminoasă”, la OMG Publishing. Ce s-a schimbat în felul în care te raportezi la poezie după două romane publicate?

Nu mai trăiesc exclusiv pentru poezie, aşa cum s-a întâmplat timp de mai bine de un deceniu. E interesant cum, atunci când nu îţi mai doreşti cu toţi porii să scrii poezie, ea e mai aproape de tine decât înainte, într-un sens mai organic.

Care erau perspectivele tale atunci când ai debutat ca poet și care sunt astăzi, după câteva cărți publicate și foarte bine primite, dar și după ce ai cunoscut mai îndeaproape culisele lumii literare? Cu ce așteptări ai pornit la drum și ce așteptări ai azi?

Voiam să dau o gaură în cer, dar mi-am dat seama destul de repede că este imposibil. Dacă la început lumea literară mi se părea un domeniu de vânătoare vast, plin de pericole, acum mi se pare curtea interioară a unei case de raport, unde locatarii îşi scot la plimbare căţeii. Mi-am dat seama că avem acces şi înţelegem doar câteva felii ale societăţii, în rest fantazăm, ne dăm cu presupusul.

Asupra poeziei, această constatare nu are aproape nicio putere, dar lasă o umbră consistentă de îndoială asupra prozei. Singura mea aşteptare e ca literatura să poată oferi în continuare un pic de claritate cititorilor, un mic salt cognitiv, o dureroasă, dar pasageră conştientizare. De fapt, asta a făcut dintotdeauna literatura: ne-a trezit trăiri capabile să ne reconecteze cu noi înşine, să ne aducă mai aproape de sinele nostru adevărat.

Cum arată timpul tău liber?

De când sunt tată, nu arată prea bine. Citesc pe apucate, scriu pe apucate. Am încercat să mă trezesc mai devreme, la 6.00 dimineaţa, să zicem, ca să-mi fac timp pentru proiectele personale, dar nu prea a funcţionat. În weekend-uri e timpul pentru câte o scurtă drumeţie sau/şi pentru petrecerile de apartament, în general cu prietenii care au la rândul lor copii.

Cum îți imaginezi că va fi generația copilului tău la vârsta pe care tu o ai azi, ce crezi că va fi cu totul altfel în stilul lor de viață, în lumea pe care ei o vor construi, cum privești spre viitor din acest punct de vedere?

Din păcate, nu am cum să fiu prea optimist în privinţa asta. Pământul se află într-un proces catastrofal de încălzire. În condiţiile actuale, Acordul de la Paris nu va putea fi respectat. Nu vreau să fiu prăpăstios, dar viitorul nu arată prea bine. În varianta mai puţin pesimistă, copiii noştri vor trebui să facă faţă unui val uriaş de refugiaţi climatici. În varianta pesimistă, copiii noştri vor deveni la rândul lor refugiaţi climatici.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu va fi. Probabil că fenomenele meteo vor fi extrem de instabile. Oamenii viitorului se vor bucura de scurte perioade de „normalitate atmosferică”, fiind nevoiţi să-şi petreacă restul timpului închişi în case. Va fi o viaţă plină de nelinişte şi griji suplimentare, cu scurte perioade de uşurare. Dar să sperăm totuşi, în ciuda evidenţelor, că omenirea va reuşi să se salveze.