_

Cunoscut pentru stilul său specific și tehnicile vechi pe care le folosește în realizarea decorului, Roy Andersson propune o reflecție asupra vieții umane în toată splendoarea, dar mai ales, banalitatea ei.

_

Am cunoscut-o Amalia Mititelu la proiecția filmului din timpul Festivalului de Film Experimental București. După 76 de minute care m-au lăsat fără suflare, am vrut să aflu mai multe detalii despre filmul construit din tablouri vivante și despre experiența lucrului cu Roy Andersson.

Cum ți-ai descoperit interesul pentru scenografie și cum ai ajuns să urmezi o carieră în acest domeniu? ___

După ce am terminat liceul nu eram foarte sigură de ce vreau să fac mai departe, nu aveam în minte o direcție clară. Însă ce știam foarte bine era că îmi plăceau filmele de artă și îmi doream sa mă apropii de cinema într-un fel sau altul.

Am luat în calcul toate opțiunile și m-am decis să aplic la UNArte, la secția de Scenografie. Cred, totuși, că am descoperit în ce constă în mod real scenografia de film și ce potențial artistic are atunci când l-am întâlnit pe profesorul Cristian Niculescu. De fapt, de la el am aflat și de Roy Andersson și de modul său unic de a-și construi universul cinematic prin decor.

Ai lucrat timp de un an pentru scenografia filmului „About Endlessness”. Povestește-ne despre întreaga experiență. ___

Mi-am dorit foarte tare să lucrez pentru Roy Andersson și am aflat de pe pagina de Facebook a studioului său că este în producție cu un film. Drept urmare, am trimis o aplicație pentru un internship și apoi am fost invitată să lucrez alături de echipa sa. După ce am terminat internship-ul, am fost angajată și am lucrat până la finalul filmărilor.

Modul său de lucru este total diferit de toate celelalte producții la care am mai lucrat. El a realizat fiecare scenă în aproximativ 1 lună, timp în care s-a construit decorul, s-a făcut castingul, s-au realizat teste în care am jucam chiar noi, cei din staff, pentru a defini dinamica și compoziția cadrului, iar la final s-a lăsat la dispoziție o singură zi de filmare, în care s-au tras cam 10 -12 duble. Decorul era făcut să funcționeze doar din unghiul camerei pentru că toate scenele sunt de fapt cadre-secvență statice.

De asemenea, toate elementele de decor sunt realizate manual, adică toate vederile de pe ferestre, peisajele și casele care se văd în zare sunt de fapt machete care erau adăugate în post-producție sau construite ca trompe l'oleiuri. Atenția la detalii este fascinantă, iar multe dintre cadre au ca referință picturi ale marilor artiști precum Vincent Van Gogh, Otto Dix, Marc Chagall, și chiar filme ca „Il Grido” de Michelangelo Antonioni.

Care a fost cel mai dificil de realizat cadru? ___

Cea mai dificilă scenă a fost cea cu cele trei fete care dansează în fața unei terase. Am ajuns să lucrăm aproape 2 luni la ea. Inițial fetele ar fi trebuit să cânte, însă nu era deloc plauzibil, iar scena în sine părea foarte demodată.

Cred că cel mai mare coșmar al regizorilor este „să piardă legătura cu noua generație”, sau cel puțin asta susținea Truffaut. A fost un moment dificil și trebuia să găsim o soluție în care spectatorii să se poată regăsi în personaje și să nu pară ceva forțat. Atunci am apreciat foarte mult că Roy a ținut cont de sugestiile echipei, și în final am ajuns la o scenă de dans care cred că poate deveni una memorabilă în zona filmelor cult. Așa cum e, de exemplu, cea dintre Uma Thurman și John Travolta in „Pulp Fiction”.

Ai o scenă preferată din film? Sau o anumită scenă la care crezi că oamenii ar trebui să fie mai atenți? ___

Cred că scena mea preferată este de fapt prima la care am lucrat. Se numește „Couple on a bench" și prezintă un cuplu vârstnic care privește către orizontul orașului. După câteva momente de liniște, femeia spune „It's September already".

Inițial mi s-a părut absurd să lucrez o lună la o scenă cu o singură replică, care nu durează mai mult de 3 minute. Dar în fond, această frază atât de simplă reprezintă sentimentul pe care cred că îl avem cu toții, acela că timpul trece prea repede și nu reușim să realizăm tot ce ne propunem. Mai mult decât atât, replica îi aparține Mașei, personajul lui Cehov din „Livada de vișini”.

Cred că multe dintre scene au la bază sentimente umane care sunt de fapt universale. Cred că spectatorii se pot regăsi în foarte multe scene din „About Endlessness”, chiar și în cele istorice.

Ce proiecte ai mai avut până acum? ___

Înainte de a începe colaborarea cu Studio 24, am făcut parte din echipa de pictură de recuzită a filmului „The Sisters Brothers”. Pelicula a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Veneția, același premiu pe care l-a câștigat și „About Endlessness” anul acesta. După ce m-am întors din Suedia, am lucrat și la câteva scurtmetraje, iar pentru unul dintre ele am semnat scenografia, filmul de licență al Letiției Popa.

Am mai lucrat și la câteva seriale și reclame, unde am mai avut ocazia să mă ocup de partea de schițe 3D și graphic design. Îmi doresc să mă implic și în zona de cinema de artă românească, cred că există mai multe direcții interesante acum după o lungă perioadă dominată de noul val.

Ai un anumit stil sau o estetică pe care o urmărești? ___

Mă fascinează cinema-ul simbolist și suprarealist, îmi place foarte mult estetica lui Alejandro Jodorowsky, dar și zona de kitsch-camp regăsită în filmele lui John Waters și Pedro Almodóvar. Cred că mi-ar plăcea să fac scenografii în genul ăsta, cu culori stridente și elemente de decor neconvenționale.

Cu cine ți-ar plăcea să colaborezi pe viitor? ___

Mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Ruben Ostlund, un regizor suedez pe care l-am descoperit când lucram la Studio 24. Recomand „The Square” pentru cei care nu l-au văzut. Mi-ar plăcea enorm să lucrez și cu Almodovar pentru că e un alt regizor care se exprimă foarte mult prin decor și costume. Mi se pare foarte interesat cum camerele în care se află personajele spun atât de multe despre starea lor emoțională și caracterul lor.

Și nu în ultimul rând, cu regizorul Cristian Mungiu. M-am uitat foarte mult la filmele din noul val și cred că a reușit să se exprime foarte bine în acest context. Îmi place să văd cum evoluează stilul său cinematografic, iar acum știu că face un film despre bunica sa. Cine știe, poate la un moment dat va face și un kitsch–camp cu mine.

Fotografii: Denise Laura, arhiva personală.