De Irina Munteanu
După premiera mondială de la Tallinn (Black Nights Festival), filmul „Câmp de maci/Poppy Field”, realizat după un scenariu de Ioana Moraru și regizat de Eugen Jebeleanu, a călătorit pe rând prin Spania, Italia, Statele Unite și, cel mai recent, în UK, unde a intrat în selecția oficială a unuia dintre cele mai importante festivaluri de film LGBTQ+ din lume, BFI Flare.
Drama se desfășoară pe parcursul unei zile din viața lui Cristi (Conrad Mericoffer), un tânăr jandarm din București. În timpul unei vizite scurte a lui Hadi (Radouan Leflahi), bărbatul cu care are o relație la distanță, Cristi și colegii lui participă la o intervenție într-un cinematograf din centru, unde o serie de protestatari sabotează proiecția unui film LGBTQ+. Aici, o relație pasageră din trecut cu un alt bărbat revine în prezent și îi pune în pericol stabilitatea profesională și personală.
Anul acesta va aduce mult așteptata lansare a filmului și în România, dar până atunci, am vrut să aflăm cum a fost întreaga experiență pentru scenarista Ioana Moraru, aflată la lungmetrajul ei de debut.
Primele drafturi le-am scris în 2013, iar filmul a intrat în producție în 2019. Cred că pot să adun toți anii ăștia în primul casting, când am auzit primul actor jucând cuvintele scrise de mine. Mi-a fost cumplit de jenă. Însă mai mult decât să invoc o amintire pregnantă nu pot, e prea devreme să rezum experiența scrierii.
Producătoarea filmului, Velvet Moraru, mi-a sugerat să scriu povestea, iar personajul principal, al lui Cristi, a apărut în aceeași discuție. De la început cel mai mult m-a atras ideea de a scrie o poveste care se întâmplă într-o sală de cinema, pentru că e un spațiu dedicat povestirii.
Nu am avut în minte nicio sursă de inspirație clar delimitată. În schimb, m-a ajutat documentarea, iar aici internetul a fost sfânt, pentru că altă sursă nu am putut obține mult timp. Doar cu câteva luni înainte de filmări am reușit să găsim un jandarm dispus să răspundă întrebărilor mele, de-a lungul mai multor întâlniri.
Eu sunt fiecare personaj. Odată ce am construit biografiile personajelor și structura poveștii, mă mișc din aproape înaproape și îmi imaginez ce aș face și ce aș spune dacă aș fi omul cu pricina. E o metodă perfectibilă, cu siguranță. Și descrie exclusiv relația mea cu personajele din scenariu, nu din film, care nu mai sunt sub controlul meu.
Primul titlu a fost doar un pansament și am știut că nu va rămâne, pentru că nu îmi plăcea deloc. Ceea ce a fost foarte bine în cele din urmă, pentru că povestea mea a devenit filmul lui Eugen Jebeleanu, iar transferul ăsta a fost încununat de alegerea titlului final de către regizor, fiind inspirat de rândurile goale de fotolii roșii din sala de cinema.
A fost o colaborare extrem de lină, sprijinită pe dialog și dărnicie. Probabil că ideea primului lungmetraj ne-a ajutat să ne acomodăm unul cu celălalt și să nu târâm după noi temeri care ar fi îngreunat lucrul. Am lucrat împreună în condiții de privilegiu.
Cu un strop de generozitate.
La ecranizarea romanului uneia dintre cele mai importante scriitoare române contemporane. Există anumite reguli pe undeva care nu-mi permit să-i divulg numele, dar am ținut s-o onorez chiar dacă doar sub anonimitate.
Până vei putea urmări „Câmp de maci/Poppy Field”, citește și interviul cu regizorului Eugen Jebeleanu, despre construirea filmului său de debut.