_

friday readings

Salvarea planetei începe cu micul dejun

Friday Readings este o serie de recomandări de lectură, realizată împreună cu prietenii de la Editura Publica. La fiecare două săptămâni, scotocim printre titlurile noi și viitoare lansări și alegem câte o carte care ne-a deschis mintea. Dăm mai departe un fragment din ea și vă invităm să aflați mai multe citind-o.

Alegerea din această săptămână

„Noi suntem vremea. Salvarea planetei începe cu micul dejun”, de Jonathan Safran Foer

Jonathan Safran Foer ne avertizează că e timpul să credem cu toții în schimbările climatice și să participăm la salvarea planetei. Iar pentru asta e nevoie să renunțăm la câteva obiceiuri alimentare. Începe cu micul dejun.

Arată-ți mâinile

[...] „Această carte este un argument pentru o acțiune colectivă de a mânca diferit – mai precis, de a nu mânca produse animale până la cină. E greu să susții această idee, atât din cauză că subiectul este atât de încărcat de semnificații, cât și din cauza sacrificiului pe care îl implică.

Celor mai mulți oameni le plac mirosul și gustul de carne, lactate și ouă. Cei mai mulți oameni prețuiesc rolul pe care produsele animale îl joacă în viețile lor și nu sunt pregătiți să adopte identități alimentare noi. Cei mai mulți oameni au mâncat produse animale aproape la fiecare masă încă de când erau copii și e greu să schimbi obiceiuri de-o viață, chiar și atunci când ele nu sunt încărcate cu aspecte legate de plăcere și identitate.

Acestea sunt provocări importante, care nu doar merită conștientizate, ci care trebuie conștientizate. Schimbarea modului în care mâncăm este simplă în comparație cu convertirea schemei energetice a lumii sau contracararea influenței lobby-iștilor puternici pentru a putea implementa legislația taxei pe carbon, sau ratificarea unui tratat internațional despre emisiile de gaze de seră – dar nu este ușoară.

Aș vrea să-mi fi găsit confortul în altă parte – în ceva care mi l-ar fi oferit într-un mod care să dureze și care să nu fie așa o stigmă pentru convingerile mele – dar ăsta sunt și asta am făcut. Chiar și în timp ce lucram la această carte, și dedicarea mea față de vegetarianism – la care am ajuns din cauza aspectelor legate de binele animalelor – s-a consolidat printr-o conștientizare totală a efectelor industriei cărnii asupra mediului, rareori a trecut o zi fără să nu poftesc carne.

[...] În timp ce promovam De ce mâncăm animale, oamenii m-au întrebat de multe ori de ce nu sunt vegan. În ceea ce privește binele animalelor și mediul, argumentele împotriva lactatelor și ouălor sunt aceleași ca cele împotriva cărnii și adesea chiar mai puternice. Câteodată mă ascund în spatele sarcinii de a găti pentru doi copii mofturoși. Câteodată adaptez adevărul și mă descriu ca fiind „practic vegan”.

În realitate, nu aveam un răspuns, în afara celui pe care îmi era prea rușine să îl rostesc: dorința mea de a mânca brânză și ouă era mai puternică decât angajamentul de a preveni cruzimea față de animale și distrugerea mediului. Am găsit o oarecare eliberare de sub acea tensiune spunându-le altor oameni să facă ce eu nu eram în stare.

Confruntarea cu propria ipocrizie mi-a adus aminte cât de greu este să trăiești – chiar să încerci să trăiești – cu ochii deschiși. Faptul că știi că o să fie greu face eforturile posibile. Eforturile, nu efortul. Nu-mi pot imagina un viitor în care aș decide să mănânc din nou carne, dar nu-mi pot imagina un viitor în care să nu vreau să mănânc carne. Mâncatul conștient va fi una dintre luptele permanente și definitorii ale vieții mele. Lupta aceasta o înțeleg nu ca pe o expresie a nesiguranței mele referitoare la modul corect de a mânca, ci ca pe o consecință a complexității actului de a mânca.

[...] Există un punct în care se intersectează treaba fiecăruia și sarcina de a fi unul dintre cele 7 miliarde de locuitori ai Pământului. Și poate că e pentru prima dată în istorie când expresia „timpul meu” nu prea are sens.

Schimbarea climatică nu este un puzzle pe măsuța de cafea, la care să putem reveni când ne permite programul și când ne simțim inspirați. Este o casă în flăcări.

Cu cât întârziem mai mult să avem grijă de ea, cu atât devine mai dificil să ne ocupăm de ea și, din cauza buclelor de feedback – gheața albă care se topește în apa întunecată care absoarbe mai multă căldură; decongelarea permafrostului care eliberează cantități uriașe de metan, unul dintre cele mai rele gaze de seră – vom ajunge curând la un punct de cotitură al „schimbărilor climatice scăpate de sub control” când nu vom mai putea să ne salvăm, indiferent de eforturile noastre.

Nu avem luxul de a trăi în timpurile noastre. Nu putem să ne vedem de viețile noastre de parcă ar fi doar ale noastre. Într-un sens care nu se aplica strămoșilor noștri, viețile pe care le trăim vor crea un viitor care nu poate fi refăcut. Imaginați-vă că, dacă istoria ar fi fost de așa natură încât Lincoln n-ar fi abolit sclavia în 1863, atunci America ar fi fost condamnată să susțină instituția sclaviei în tot restul timpului.

Imaginați-vă că drepturile a două persoane de același sex de a se căsători ar fi depins în totalitate și întotdeauna de transformarea lui Obama din 2012. Când vorbea despre progres moral, Obama cita adesea afirmația lui Martin Luther King care spunea că „arcul universului moral este lung, dar se îndoaie către justiție.” În acest moment unic, arcul ar putea plesni definitiv.

Există câteva momente de cotitură în Biblie când Dumnezeu îi întreabă pe oameni unde sunt. Două dintre cele mai citate momente sunt acela în care îl găsește pe Adam ascuns după ce a mâncat din fruptul oprit și îi spune „Unde ești?” și atunci când îl cheamă pe Abraham înainte de a-l ruga să își sacrifice singurul fiu. Evident că un Dumnezeu omniscient știe unde sunt creațiile lui. Întrebările lui nu se referă la localizarea unui corp în spațiu, ci la localizarea sinelui într-o persoană.

Avem versiunea noastră modernă pentru asta. Când ne gândim la momente din trecut în care istoria părea să se deruleze în fața ochilor noștri – Pearl Harbour, asasinarea lui John F. Kennedy, căderea zidului Berlinului, 11 septembrie – reflexul este să îi întrebăm pe ceilalți unde erau când s-au întâmplat. Cu toate acestea, așa cum face și Dumnezeu în Biblie, nu încercăm de fapt să stabilim coordonatele exacte ale cuiva. Întrebarea este despre ceva mai profund care are de-a face cu conexiunea lor cu momentul acela, în speranța că în felul acesta am putea să ne-o stabilim pe a noastră.

Criza mediului înconjurător, deși este o experiență universală, nu se simte ca un eveniment din care facem parte. Aproape că nu se simte deloc ca un eveniment. Și, în pofida traumatismelor cauzate de un uragan, un incendiu sălbatic, foamete sau extincție, este puțin probabil că un eveniment cauzat de vreme să ne inspire să punem întrebarea „Unde ai fost atunci când...” oricui nu a participat la el – poate nici celor care au participat la el. Nu e decât vremea. Doar mediul.

Dar generațiile viitoare se vor uita cu siguranță în urmă și se vor întreba unde am fost în sensul biblic: Unde ne era sinele? Ce decizii a inspirat criza? De ce naiba – why on Earth - am ales sinuciderea noastră și sacrificarea lor?

[...] În ceea ce privește schimbarea climatică, ne-am bazat până acum pe informații periculos de incorecte. Atenția noastră a fost fixată pe combustibilii fosili, ceea ce ne-a oferit o imagine incompletă a crizei planetare și ne-a făcut să credem că aruncăm pietre de moară către un Goliat aflat departe și în afara zonei noastre de influență. Următoarea secțiune a cărții va corecta imaginea explicând legătura dintre zootehnie și schimbarea climatică. Am condensat ce s-ar fi putut întinde pe câteva sute de pagini de text într-o mână de informații esențiale.

Și nu am inclus povești complementare importante – celelalte moduri în care industria de creștere a animalelor distruge mediul, cum ar fi poluarea apelor, zonele moarte din oceane și pierderea biodiversității; cruzimea care este fundamentală pentru zootehnia contemporană; efectele mâncatului unor cantități nemaiîntâlnite până acum de carne, lactate și ouă asupra sănătății și societății.

Această carte nu este o explicație completă a schimbării climei și nici nu este o pledoarie categorică împotriva mâncatului de produse animale. Este o explorare a unei decizii pe care criza planetară ne cere să o facem. [...] Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care a dat piept umanitatea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual.

Nu putem să păstrăm genul de mese de până acum și să ne păstrăm în același timp planeta pe care o cunoaștem. Trebuie fie să renunțăm la câteva obișnuințe de alimentație, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Tu unde erai când ai hotărât ce să faci?”

Ai citit câteva fragmente din cartea lui Jonathan Safran Foer. Dacă vrei să citești integral, o poți comanda de pe site-ul Publica.

COMANDĂ CARTEA
COMANDĂ CARTEA