Cireașa de pe tortul acestui trend nostalgic? Serialul care a strălucit pe cerul incert al anilor ‘90 mai ceva ca o clamă cu sclipici, combinând cu o ușurință dezarmantă, cunoștințe astrologice cu mitologie, relații gay cu legături intergalactice, pisici vorbitoare și persoane gender fluid, tehnologii acaparante sau probleme universale.

Realizat în două părți, „Pretty Guardian Sailor Moon” a fost deja lansat (cu întârziere pandemică) în Japonia, în luna ianuarie a acestui an - iar pentru noi, restul muritorilor, a intrat în sfârșit pe Netflix pe 3 iulie.

Țin să vă comunic pe această cale că pe Imdb.com filmul are deja 8.5 stele din 10 și că în Torino (orașul din care fac această transmisiune) s-a pus de o expoziție dedicată fenomenului, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la lansare. Lui Sailor Moon i-au ridicat și un soi de statuie, minimul pe care îl putem face în cinstea fetei ăsteia care ne-a învățat atâtea și atâtea lucruri.

La prima vedere Sailor Moon ne-a învățat puterea transformatoare a ojei de unghii - vi se pare o întâmplare că fetele se transformau în super războinice începând cu o manichiură completă, adăugând costume și echivalentul magic al unui întreg departament de hair & make-up? Nu prea cred. Dar trecând dincolo de latura sclipitoare și de apusurile super saturate învăluind romantic un Tokyo care și 30 de ani mai târziu pare mai evoluat decât orice altă parte a lumii, Sailor Moon ne-a învățat mult mai multe lucruri.

De la girl power, puterea prieteniei și a solidarității (în general, dar mai ales între gagici), la introducerea atât de naturală a personajelor gender fluid sau a relațiilor între aceleași sexe, manga-ul desenat și ilustrat de Naoko Takeuchi la început de ani ‘90 ne face să părem niște țărani cu furci și hashtaguri la nivel de discurs și abordare.

De altfel, noi am avut noroc cu o lipsă totală de cenzură, spre deosebire de alte țări unde, de exemplu, Sailor Neptun și Sailor Uranus erau verișoare în loc de un cuplu de lesbiene sau pur și simplu nu existau - în Albania au decis să sară peste al treilea și al cincilea sezon în care apăreau cele două, ca să nu se complice.

Multe alte detalii au fost tăiate sau ajustate la montaj și nici măcar la ele acasă în Japonia nu s-a trecut așa lejer peste propunerile acestea deșănțate de iubire și prietenie între toți semenii galaxiei. În România anilor ‘90 însă, adulții erau prea ocupați să gestioneze haosul trecerii de la comunism la un soi de democrație, așa că măcar desenele animate le-au lăsat neatinse. Tot pe atunci vedeam, pentru prima dată, tehnologii SF care, desigur, acum par de un firesc aproape ridicol.

Încercați să vă uitați acum la Sailor Moon în timp ce mai toți răii încearcă să fenteze omenirea în repetate rânduri prin intermediul tehnologiei și spuneți-mi că în timp ce studenților japonezi li se fură energia vitală prin intermediul unui ecran de calculator nu vă gândiți așa un pic la viețile noastre pierdute într-un scroll etern. Vă zic, Sailor Moon a înțeles cu mult înaintea noastră cum stă treaba cu Zuck & friends și a încercat să ne avertizeze, dar degeaba.

Apoi nu știu alții cum sunt, dar eu una chiar cred că am putut să devin o persoană mai bună datorită acestui serial. La urma urmei fetele la care mă uitam fascinată în desenul ăsta animat erau energie pură, diferite între ele, când stupide, când geniale, fricoase, adolescente, nesigure, visătoare, plângeau mult, râdeau mult, dădeau totul pe teren.

Și dacă 2020 a fost probabil anul în care s-a abuzat cel mai mult de termenul „reziliență” e suficient să te uiți la un sezon din „Sailor Moon” ca să îți amintești că lecția cea mai importantă care reieșea după fiecare luptă pierdută sau câștigată de gașca veselă era tocmai această îndârjire de a merge mai departe.

Și fix atunci când nu mai credeai că poate reveni în joc (un pic cam ca Halep sau Liverpool, alte referințe de succes dacă doriți), își amintea că există lucruri pentru care merită luptat și că ea, așa mică, obosită și fraieră cum era, trebuia să se ridice și să le arate nemernicilor că nu mai avea nimic de pierdut. Desigur, tot ei îi plăcea foarte mult să doarmă și foarte puțin să facă chestii, lucru cu care pot să empatizez deosebit de mult, mai ales în perioada asta.

Cum spuneam, sunt multe lucrurile pe care ni le-a transmis Sailor Moon, iar văzut cu ochii de „adult” se observă și toate ițele de filosofii și mitologii întrețesute într-o poveste care, ca toate poveștile bune și nemuritoare ne învață și ne lasă ceva foarte, foarte prețios: speranța.