Nu știu exact când pe parcursul acestor multe zile de stat în casă am început să-mi doresc să port rochii. Dar nu rochii în general, ci foarte specific, rochiile în care mă tot imaginez ba hrănind niște gâște undeva lângă un rău, ba stând tolănită pe o pajiște la soare, ba alergând într-o poiană și tot așa (toate imaginile sunt cu peisaje cu iarbă verde, oricum, și cu flori).

Și o salopetă… pe care îmi imaginez că aș purta-o dacă aș pleca acum într-o drumeție în satul bunicilor.

Prin 2017, vedeam prima oară live câteva lucrări de-ale Heddei Sterne în mansarda Palatului Cesianu. Mi-a plăcut atunci „The women of flowers“ și cred c-am salvat-o în memorie undeva fix pentru perioada asta în care am stat în casă, că așa mi-am amintit de ea și am descoperit într-o seară @heddasternefdtn, un cont de Instagram unde sunt publicate scrisori și notițe intime ale Heddei.

@archivesamerart, unde sunt alte scrisori și notițe din arhivele altor artiști. Pe mine m-au ținut ocupată ceva timp, că de-acolo am ajuns de câteva ori pe Wikipedia, iar de acolo de alte câteva ori am dat click-uri până m-am îndepărtat cu totul de subiectele de la care plecasem.

Am văzut zilele trecute „Kingyo" și, pe la jumătate, mi-am dat seama că știu ce urmează. E o adaptare a poveștii „Canarii" a lui Yasunari Kawabata, doar că aici canarii sunt doi pești aurii. Lângă el, aș mai recomanda „Earth" , un film din 1930, mut, dar destul de gălăgios cu trăirile, și „Persona" al lui Ingmar Bergman, care e de găsit tot pe Mubi, în selecția făcută de Hedi Slimane.