De Liliana Niculescu Ilustrație de Ina Malinovskaja

Rețeaua binelui

Episodul 1

În noul număr Glamour, în dosarul „Voices of Ukraine”, editorii revistei au strâns poveștile emoționante a nouă femei din Ucraina, nevoite să fugă din calea bombelor, dar și a celor care nu au putut să-și părăsească familiile, casele, țara. Le poți citi pe hârtie, comandând revista din shop.

În același efort de a strânge poveștile acelor zile de după invazia rusă în Ucraina, am stat de vorbă cu români care, de pe partea aceasta a graniței, au găzduit, au transportat, au tratat refugiați din Ucraina, totul într-un gest comun de solidaritate care va rămâne mult timp cu noi.

Chiar în ziua când scriu acest articol, biroul unde lucrez găzduiește o clientă din Kyiv, cu care până zilele trecute ne auzeam relaxat pe Teams. Zilele trecute, o prietenă mi-a scris: „nu aș fi crezut în viața mea că astăzi o să fiu în oraș, la o bere, iar săptămâna viitoare voi spune bancuri prin Google Translate cu o studentă pe care am găzduit-o alături de mama ei în apartamentul meu pentru că orașul lor fusese atacat.”

De când a început războiul am observat aproape ca niciodată o adevărată rețea a binelui. Sute de mii de oameni s-au organizat pe grupuri de facebook și își lasă numerele de telefon ca să fie sunați de refugiați. Mii de voluntari în vămi, primindu-i pe ucraineni cu mâncare și o vorbă bună. Sume extraordinare strânse printr-un fundraising pe Insta Story. Români care și-au pus o cameră, un pat, o casă la dispoziția celor fugiți din calea războiului.

Ilustrații de Egle Zemaite

Am vrut să stau de vorba cu acești oameni. Unii au găzduit refugiați pentru câteva zile în propriile apartamente. Alții, medici de profesie, au operat pacienți cu boli complicate. Toți au știut că trebuie să ajute indiferent de ce puteau oferi.

Asta a simțit și Andra Anghel, programatoare din București, că trebuie să facă. Să ofere cât poate ca să ușureze suferința unor oameni. „Am prins începutul războiului live, la 5 dimineața, nu dormeam. A fost un șoc, nu credeam că o să ajung să văd așa ceva, suntem în 2022 și ar trebui să citim despre războaie doar în cărțile de istorie. Iar când totul se întâmplă lângă casa ta, impactul e mult mai mare.”

Andra, ca mulți dintre noi, a vrut să se implice din start, dar nu a știut cum. Confuzia era foarte mare, cum ai putea să ajuți cât mai bine și eficient niște oameni care și-au înghesuit viața în valiză? De unde începi? A aflat relativ repede despre grupul de Facebook Uniți pentru Ucraina, care strângea de la o oră la alta mii de români ce își ofereau sprijinul.

„Am postat acolo un mesaj că am o cameră liberă unde aș putea găzdui maxim 3 oameni. În mai puțin de 10 minute am primit mesajul unei fete care căuta disperată o soluție să le scoată pe verișoarele ei din țară și să le ajute să ajungă la mama lor, în Marea Britanie, una dintre ele fiind însărcinată în șase luni. Fetele puteau ajunge a doua zi la vamă. Andra avea mașină. Așa că nu a stat pe gânduri și s-a dus să le ia.

„Nici nu știu cum să descriu întâlnirea, a fost emoționantă și greoaie. Nu știam ce să le spun, aveam impresia că orice banalitate pe care aș fi scos-o pe gură ar fi fost degeaba. Fetele astea își lăsaseră toată viața, toți prietenii în spate și eu, o străină, veneam să le spun că totul va fi bine. Când nici eu nu știam dacă totul va fi bine.”

Pe drum nu au vorbit mare lucru, le simțea că sunt speriate – la urma urmei, își puseseră toată speranța într-un om necunoscut de pe internet. Dar au ajuns la Andra acasă, au făcut o baie, au mâncat bine și au început să capete încredere.

Cele două surori au 18, respectiv 26 de ani. Tatăl lor nu mai trăia, mama lor plecase în Marea Britanie, la muncă. Nu au vrut să plece din Ucraina, erau mult prea legate de locul unde s-au născut. Începuseră să aibă vieți pe propriile picioare – una era la facultate, cealaltă avea un job bun și urma să devină mamă. Iar apoi, într-o dimineață, au simțit geamurile zguduindu-se.

„Sfârșitul vieții noastre, așa cum o știam, a început cu un geam care s-a deschis din cauza suflului bombelor. Se zice că o fereastră deschisă înseamnă un nou început, dar nu știu ce fel de început e ăsta.” Asta i-a spus una dintre surori Andrei.

„Ne-am pus problema dacă suntem sau nu lașe că am plecat. Încă nu știm ce să răspundem. Vinovăția e acolo”. Iubiții lor au rămas în Kiev pentru că nu au voie să își părăsească țara. Deși partenerul surorii însărcinate ar fi putut să încerce să iasă din Ucraina ca să o însoțească, el a vrut să rămână ca să se înroleze în armată. „Mi-a spus că vrea să ne știe pe noi în siguranță, dar nu poate pleca, vrea ca fetița lui să știe că are un tată curajos. L-aș fi vrut lângă mine, dar îl înțeleg. Chiar dacă l-aș fi forțat să vină, tot cu gândul acolo ar fi fost.”

Fetele au reușit să plece la mama lor după trei zile. I-au spus Andrei să se bucure în fiecare zi pentru ceea ce are, că nu știi niciodată ce te lovește, când te lovește. Își aminteau petrecerea de Revelion, unde au dansat până la 5 dimineață, s-au umplut de sclipici și s-au jucat Remy. (...) Iar azi nu știu nici când vor mai dansa, nici când se vor mai umple de sclipici, nici când se vor mai juca Remy. Știu doar că vor să trăiască.

Andra spune că întâlnirea cu cele două va rămâne cu ea toată viața. Nu are cum să o uite. Și spre deosebire de alte întâmplări care au avut potențial revelator, cea de acum chiar o va face să privească viața cu alți ochi. „N-am cum să nu mă bucur mai mult de ceea ce am. Literalmente suntem fericiți. Dacă nu vine și la noi războiul, e de datoria noastră să ducem mai departe fericirea asta. Suntem bine, suntem sănătoși.”

Created with Newsroom AI