de Irina Munteanu

Regizorul Eugen Jebeleanu, despre „Câmp de maci”, filmul său de debut

Drama „Câmp de maci/Poppy Field” marchează debutul în cinematografie al regizorului Eugen Jebeleanu și urmărește o zi din viața lui Cristi (Conrad Mericoffer), un tânăr jandarm din București.

În timpul unei vizite scurte a lui Hadi (Radouan Leflahi), bărbatul cu care are o relație la distanță, Cristi (Conrad Mericoffer) și colegii lui participă la o intervenție într-un cinematograf din centru, unde o serie de protestatari sabotează proiecția unui film LGBTQ+. În mijlocul scandalului din cinema, o relație pasageră din trecut cu un alt bărbat revine în prezent și îi amenință stabilitatea profesională și personală.

Am stat de vorbă cu Eugen Jebeleanu despre întreaga experiență, criteriile după care și-a ales actorii, cât de important este pentru un regizor să provoace și ce așteptări are pentru viitor.

Cum a început totul și când te-ai hotărât să debutezi ca regizor de film?

Totul a început cu un mesaj primit de la actrița Ozana Oancea care m-a întrebat dacă poate da contactul meu unei producătoare de film. Am acceptat neștiind despre ce e vorba și în scurt timp m-am trezit cu un telefon: Velvet Moraru îmi propunea să citesc un scenariu și să-i spun dacă m-ar interesa sau nu să îl regizez. Surprins, m-am entuziasmat, am citit scenariul scris de Ioana Moraru, care mi-a plăcut foarte mult, atât datorită subiectului, cât și al calității scrierii, și am decis să colaborăm.

Ei bine, cred că tocmai acest aspect, și probabil implicarea mea destul de asumată în apărarea drepturilor LGBT în proiectele mele, au făcut-o pe Velvet să se îndrepte înspre mine, ceea ce mă bucură încă și mai mult pentru că asta înseamnă că barierele dintre teatru și film sunt mai poroase.

Îmi doream să fac film, avusesem dintotdeauna o mare atracție pentru cinema, dar nu știam când avea să se întâmple debutul meu, și am crezut că îmi va fi cu atât mai greu cu cât vin din lumea teatrului.

Cum a fost la filmări? Care a fost scena cel mai dificil de regizat?

Am terminat filmările cu cinci zile înainte de ce era prevăzut, ceea a fost un mic miracol. Toată lumea a fost extrem de serioasă și de investită în acest proiect și nu au existat conflicte, totul curs fluid. Probabil faptul că s-a filmat pe peliculă ne-a responsabilizat mai tare. Provocarea a fost una enormă, însă m-am simțit în acord cu mine însumi, dar și cu ceilalți, și nu am fost destabilizat de situație.

Dificil a fost probabil atunci când am filmat scenele de la cinema cu mulțimea de oameni, dar nici atunci nu am simțit vreo panică pentru că lucrurile funcționau bine între actori și situația conflictului era atât de clară, încât mizanscena însemna pentru mine o plăcere a jocului mai degrabă decât o dificultate. Am avut însă și o echipă de asistenți brici: Paul Cioran și Isabela von Tent, dar și un script supervisor foarte atent, Andra Barbuică.

Cum a decurs castingul, cum ai selectat actorii din rolurile principale?

Am ales să chem la casting doar actori aleși de mine, din toate colțurile țării și chiar și din afara țării, fără să apelez la vreun director de casting. Mă simțeam mai stăpân pe situație în felul acesta. Îmi doream să lucrez cu actori tineri, talentați, cu care avusesem sau nu ocazia să lucrez în teatru, însă insuficient de vizibili în cinema-ul românesc.

Mă refer în primul rând la Conrad Mericoffer, iar mai apoi la Cendana Trifan, Ionuț Niculae, Florin Caracala și multi alții în roluri mai mici din film. Când Conrad a venit la casting a fost evident atât pentru mine, cât și pentru restul echipei, că el este Cristi. Misterul și inteligența emoțională ale lui Conrad aduc stranietatea pe care acest personaj o poartă între furie și frică.

M-am bucurat foarte tare că am reușit să adunăm șase actori tineri, foarte diferiți și foarte buni pentru echipa de jandarmi: Alex Potocean, Rolando Matsangos, George Piștereanu, Ionuț Niculae și Alex Călin. Și m-am mai bucurat că l-am adus pe Radouan Leflahi în această aventură, actorul francez cu care lucrez la proiectele mele de teatru, alături de Cie des Ogres.

Radouan aduce atât o sensibilitate aparte în film, cât și o nouă limbă, o diversitate a corpului și a identității sale, iar prezența lui în film ridică întrebări și pe alte teme din povestea filmului, ieșind din contextul dat de cadrul local.

De ce ai ales să lucrezi cu scene lungi filmate în spații claustrate?

Faptul că am filmat apelând la multe cadre lungi de tip cadru-secvență a venit ca o prelungire organică a situațiilor de joc. Acțiunea filmului se petrece de-a lungul a 24 de ore, iar tensiunea conflictului este una pe orizontală, aș zice, ca un elastic care se întinde până când presiunea e prea mare și elasticitatea cedează.

Asta se întâmplă cu personajul principal și de aceea ne-am dorit să aducem această stare cât mai aproape de real, să-l urmărim pe Cristi și ce se întâmplă în jurul lui ca niște martori prezenți, însă invizibili la desfășurarea evenimentelor.

Cât de mult se suprapune viața ta personală cu proiectele tale?

Nu cred în disocierea dintre om și artist. Vorbesc despre lucruri care mă deranjează pentru că mă lovesc de ele și simt o necesitate aproape viscerală de a le expune în teatru sau film. Nu pot face abstracție de faptul că sunt gay atunci când fac un film care vorbește despre dificultatea traiului pentru persoanele LGBT în România. Pentru mine e importantă onestitatea artistului și totul devine personal odată cu această caracteristică.

Încerc să aduc mereu părți și bucăți din istoria mea personală, însă mai mult la nivel de înțelegere a unor situații – să plec de la ceva intim pentru a transcende în ficțiune. Inspirația ne-o luăm fără să vrem din viața noastră de zi cu zi, deci totul este conectat.

Spuneai într-un interviu că ai vrea „să ajungem să nu mai vorbim despre homofobie, ci despre homosexualitate ca despre ceva natural”. Ai observat vreo schimbare în sensul acesta în zona culturală românească?

Cred că mai avem mult de lucru până să ajungem la acel moment, dar cu pași mici putem tinde înspre acea fază în care vom putea face acest gen de proiecte. Probabil că noua generație vede altfel lucrurile și mi-aș îndrepta atenția înspre viziunea ei asupra acestor subiecte vulnerabile.

Astăzi, singura mea așteptare este să ieșim din acestă criză sanitară și îmi doresc un teatru, un cinema, o artă care să vindece, care să vorbească despre umanitatea din noi, atât cât mai rămâne din ea. Cred că după această pandemie vom avea și mai mare nevoie de poveste, de oglindirea acelei realități în care atingerile, îmbrățișările între doi oameni sunt permise, iar distanțarea fizică sau, și mai grav, cea socială, să fie dată la o parte.

Ți-ai început cariera ca actor, dar apoi te-ai orientat spre regie. În ce „rol” te simți cel mai confortabil și în ce măsură te-a ajutat actoria ca regizor?

Mă simt confortabil doar atunci când ceea ce fac are legătură cu cine sunt. Regia este forma mea de expresie azi pentru că pot da voce unor lucruri care mă dor. Totodată poziția regizorului nu este și cred că nu trebuie să fie confortabilă. Regizorul trebuie să provoace actorul și implicit, spectatorul, iar asta nu cred că se poate face dintr-o poziție confortabilă.

Actoria m-a ajutat în mod evident în lucrul cu actorii. Școala mea de regie este și școala mea de actorie sau viceversa, și nu prea le pot separa una de cealaltă. Pot spune că regizorul care sunt astăzi este actorul din mine, identitate care îmi convine pentru că eu cred că trebuie să ieșim odată pentru totdeauna din supremația regizorului. El este cel care trebuie să fie în serviciul actorilor și al echipei sale, nu invers.

La ce lucrezi acum?

Lucrez la un proiect de teatru în Franța, un spectacol care se numește „Remisie” și care vorbește despre parcursul de viață al unei femei care, după ce mai bine de 20 de ani a lucrat în cele mai înalte sfere ale publicității, dar și în urma unui burnout, decide să se retragă la țară și să trăiască în autonomie. Este un exemplu frumos de supraviețuire în fața caruselului mânat de capitalismul galopant în care am intrat și o lecție de viață despre respect în fața naturii.

Este un text scris de Yann Verbugh, iar personajul este interpretat de actrița Claire Puygrenier, colaboratoare a Cie des Ogres. Mai urmează un proiect de teatru la Teatrul German din Timișoara pe care îl aștept cu nerăbdare și un nou proiect de film, în lucru deocamdată, alături de echipa Icon Production.

„Câmp de maci” a avut premiera mondială la Festivalul Internațional Tallinn Black Nights.

RĂMÂI LA CURENT
RĂMÂI LA CURENT
DESCOPERĂ NOUL GLAMOUR!
DESCOPERĂ NOUL GLAMOUR!