Filmat în 2019 în Ungaria, finalizat în 2020, lansat la începutul anului în cinematografele din România și disponibil pe Netflix Ungaria, „Lucruri pentru care merită să plângi” e un drum introspectiv, plin de adevăruri evocatoare, pe care îl faci în tandem cu Maja, protagonista filmului.

Vei pendula odată cu ea între dorința de a mai „copilări” puțin și „datoria” de a deveni adult, orice ar presupune asta, iar cum de la un punct încolo devine prezent și gândul că viața se poate termina oricând, e posibil să ajungi la concluzia că poate nu ar fi rău să faci ce îți dorești cu adevărat să faci.

Cristina e curioasă să înțeleagă cum trăim și de ce facem alegerile pe care le facem, caută să pună în lumină nouă situațiile aparent banale pentru a le scoate din normalitate și spune că „încearcă să pășească cu ochii larg deschiși”.

Dacă până de curând a explorat prezentul în filmele ei, acum începe să privească și spre alte direcții. Nu știe de unde va ieși următorul proiect, dar îi place să lucreze și să-și țină „imaginația la foc continuu”.

Până ajungem să-i vedem al doilea film, care va avea premiera mondială anul acesta la Festivalul de Film de la Veneția, în cadrul secțiunii „Giornate degli Autori”, am invitat-o să ne povestească mai multe despre debutul ei în lungmetraj.

Cristina, când ai făcut click cu cinematografia și cum au arătat primii tăi pași în această lume?

Preocupările și nevoia mea de explorare și exprimare m-au adus pas cu pas la film. Nu îmi amintesc să fi fost un moment în care să fi decis că filmul trebuie să fie preocuparea mea unică. Desenatul a fost primul instrument prin care mi-am început explorările în direcția artei vizuale.

Mult mai târziu, pe platoul filmului meu de debut, am simțit același lucru. Că e o ocazie unică, o bucurie să fiu pe platou în fiecare zi, și dacă nu încerc să capturez cumva starea asta, o s-o uit, timpul o va dilua.

Pe la începutul liceului, am început să scriu texte pentru teatru. În paralel, făceam parte dintr-o trupă de teatru de amatori și jucam pe la festivaluri. În facultate mi-am dat seama că orice proiect de școală făceam, nu conta că era temă de montaj, animație sau fotografie, cumva tot film de ficțiune ajungea să fie. Am avut norocul să am și câțiva profesori care m-au susținut la Cluj, la facultate: Voicu Bojan mi-a ghidat pașii în fotografie, iar Ligia Smarandache m-a încurajat să investesc în film ce învăț din fotografie.

Filmul acesta s-a bucurat de niște premii, dar și de un circuit festivalier de aproape trei ani. După proiectele de facultate care au rămas locale, „O vacanță la mare" mi-a oferit ocazia să mă întâlnesc față în față cu publicul internațional.

Ai crescut într-un oraș la granița dintre două țări, România și Ungaria, în prezent locuiești în Budapesta, iar pe plan profesional, lucrezi cu echipe internaționale pentru filmele tale.

Cum ți se pare că se traduce multiculturalismul acesta în munca ta, te-a influențat în vreun fel?

M-am născut într-o familie mixtă – mama, unguroaică din Transilvania, tatăl român – la Arad, într-un județ la graniță. Școala am făcut-o în limba română, cultura cu care m-am înconjurat era în limba română și, deși simțeam că ceva lipsește, n-am făcut un efort să țin și de identitatea mea maghiară. Abia la 20 de ani m-am reapropiat de limba maghiară, când am început un master în Budapesta, la MOME (Universitatea de Artă și Design).

Locul în care te naști poartă în el o încărcătură culturală și istorică care te influențează, fie că ești conștient de asta sau nu. Mie simt că mi-a făcut favoarea de a mă obișnui că lucrurile nu sunt 100% albe sau negre, nu suntem doar români sau doar maghiari, ci o combinație de multe elemente.

Nu vorbește o boabă de română, dar asta ne-a ajutat să găsim perspective noi în montaj, ea având o perspectivă fresh. Fără să se agațe de dialog, fără să aibă așteptări sau preconcepții, se uita strict și obiectiv la ce vedea.

În proiectul meu nou, actorii vorbesc cehă, editoarea Anna Meller e o maghiară stabilită la Londra, iar producătorii sunt și ei din patru țări: Cehia, Ungaria, Italia și Slovacia. Fiecare vine cu ce are mai bun, iar paleta filmului se diversifică.

Cum ai făcut saltul de la scurtmetraj la lungmetraj și ce ai învățat făcând asta?

Sunt mereu în căutare de povești. Unele se pot spune mai eficient în 15 minute, altele au nevoie de 84 sau 100 de minute ca să primească spectatorul în universul lor. Am lucrat la scenarii pentru scurtmetraje și lungmetraje în paralel, neștiind pentru care vom reuși să facem rost de finanțare. Am așteptat oportunitatea să pot accesa o finanțare pentru un proiect de lungmetraj.

Dar nu pot să spun că a fost un pas conștient, cum că aș fi la x ani după terminarea școlii și „se cade" să fac un lungmetraj. Nu mi se pare că un scurtmetraj e un mediu de exercițiu pentru un regizor. Într-un fel, simt că e mai dificil să realizezi un scurtmetraj reușit.

Ca spectator, e imposibil să nu te regăsești în „Lucruri pentru care merită să plângi”. Cum s-a legat lungmetrajul tău de debut și cât de personal este el? Există ceva din tine în povestea Majei?

Într-o seară, am primit un telefon de la prietenul meu de atunci, care mă anunța că și-a găsit bunicul de 94 de ani mort în apartament. Când am dat fuga la apartamentul bunicului, nu intuiam că ne vom petrece jumătate din noapte în compania corpului neînsuflețit al bărbatului, căci autoritățile nu se grăbeau să vină să facă procedurile necesare.

S-a conturat o situație tristă și absurdă, în care conștientizarea venea în valuri. Mă apropiam de vârsta de 30 de ani, când simțeam că urma să trag linie și să mă uit la ce am realizat până atunci. Așteptam când amuzată deadline-ul ăsta, când siderată de ce-o fi urmând să arate bilanțul realizărilor.

Știu că ai scris scenariul împreună cu Nóra Rainer-Micsinyei, actrița din rolul Majei, așa că mă întrebam cum v-ați cunoscut și cum ați ajuns să fiți co-scenariste? În ce măsură și-a lăsat fiecare dintre voi amprenta acolo?

Înainte să colaborăm ca și co-scenariste la povestea filmului „Lucruri pentru care merită să plângi", am cunoscut-o pe Nóra la un casting realizat de directorul de casting Zsófia Muhi. Am regizat-o pe Nóra într-un scurtmetraj pornind de vremurile de studenție de la Cluj.

I-am povestit ce mi s-a întâmplat și la ce scenariu lucram. Ei i-a plăcut și am continuat împreună, în tandem. Ulterior e greu de spus, uitându-mă la film, care idee provine de la cine. Mi se pare că asta face colaborarea cea mai armonioasă, atunci când nu există un „eu" sau un „tu", ci niște idei care se îmbină și se împletesc până când povestea funcționează ca un întreg unitar, fără să-i mai vezi fragmentele din care este compus.

Nu e prima dată când scrii un scenariu în dialog cu cineva – e ceva ce cauți în mod special sau așa a fost să fie?

Am scris și singură, și cu câte un partener de scris, și apreciez când reușim să facem o echipă, să ne susținem sau să ne provocăm, în funcție de ce necesită povestea la care lucrăm. Îmi face plăcere colaborarea pe scenariu.

Purtând un dialog, e mai greu să cazi pradă propriilor idei cum că ar fi excelente și incontestabile. În doi e mai greu să te împotmolești – când intri tu într-un cerc vicios, intervine celălalt, când partenerul nu iese singur la liman, îl scoți tu. Sunt mereu idei în circulație, fie că sunt bune, fie că sunt proaste, și tocmai de-asta niciodată nu stăm pe loc.

Una dintre temele care mi-au atras mie atenția în „Lucruri pentru care merită să plângi" este prietenia (în toată complexitatea ei). E un subiect care te preocupă? Cum vezi tu dinamica dintre Maja și Sara și ce ți-ai dorit să subliniezi prin ea?

În film vedem două fete care au copilărit împreună, dar viața le-a dus pe căi foarte diferite. Una dintre ele e artistă, e pierdută, copilăroasă, din chirie în chirie. Cealaltă e o femeie serioasă cu copii, soț, carieră și, evident, un apartament. Și totuși, fiecare e geloasă pe situația celeilalte. E amuzant să vezi cum și în viața reală, iarba pare mai verde dincolo de gard, pe gazonul vecinului, când de fapt e tot același gazon.

Mă interesează subiectul prieteniei, în special între femei, și a fost o temă inevitabilă în „Lucruri pentru care merită să plângi". Pe marginea acestui film, o spectatoare aflată la pensie comenta cu tristețe că prieteniile între femei rezistă cu greu în timp, iar în cazul ei, responsabilitatea familiei și a carierei i-au limitat timpul dedicat prieteniilor și așa a pierdut mulți oameni.

Dacă tot vorbim despre teme, aș vrea să le punctez și pe cele ale vârstei, maternității, respectiv legătura dintre mamă și fiică. Cum ai ajuns la ele, în ce fel sunt importante pentru tine?

În „Lucruri pentru care merită să plângi" o vedem pe Maja, la 30 de ani, căutându-și identitatea. Ca să ajungă să se înțeleagă pe sine trebuie să înțeleagă atât relația cu mama ei, cât și relația mamei sale cu propria mamă, căci experiența de viață se transmite generațional, de la părinți la copii, cu bune și cu rele.

În același timp, mi se pare că generația noastră are libertatea și șansa să reflecteze mai mult la aspectele astea decât a avut-o generația părinților noștri, când probabil că aveai mai multe șanse de supraviețuire dacă nu vorbeai neîntrebat sau în plus. Maja, deci, se caută pe sine. Sara, prietena cu care ajunge să-și petreacă toată noaptea, încearcă să reintre în societate ca proaspătă mamă, dar și ca femeie dornică de a avea o carieră.

Cu ce provocări te-ai confruntat în timp ce lucrai la film?

A fost o provocare pentru mine în ce măsură pot gestiona genul filmului, comedie-dramă, fără un public live lângă mine, care să funcționeze ca un barometru. Foarte concret, scenele scrise și interpretate sunt în egală măsură amuzante, dar au și o notă dramatică. Dar evident, mă întrebam, e amuzant doar pentru noi sau funcționează și pentru alții? Cum rămâne cu publicul internațional?

În cele șase luni de când călătoresc cu filmul (n.red.: la momentul interviului), am observat că pe măsură ce călătoresc mai mult spre est, cu atât se identifică lumea mai mult cu conflictele interne ale Majei. Din fericire, ce am simțit că funcționează pe platou, a funcționat și la montaj, și funcționează și în sală. Dar e un gen dificil, care nu te lasă să te relaxezi nicio clipă.

Sunt curioasă și de locația în care ați filmat. E un soi de familiaritate, de intimitate, în atmosfera apartamentului vechi, în care pare că timpul a stat pe loc. Așa ai vrut să se simtă?

Filmul a fost finanțat prin Inkubator, programul destinat debutanților, oferit de Institutul Național de Film, și produs de Judit Stalter, prin Laokoon Group. Deși am filmat în condiții low budget, am avut norocul ca cineva din echipă să fie destul de generos și să ne ofere casa în care stătea pentru trei săptămâni.

Am populat-o cu obiecte culese de prin târguri, duminica, și așa am construit-o pe mătușa Irma. Căutam un loc care să ne ajute să țesem o nouă realitate, să ieșim din cotidian. Maja are la dispoziție o noapte în care să-și regândească pașii în viață. E blocată în casa unei rude îndepărtate pe care o mai poate cunoaște doar din obiectele de prin casă.

Știu că la acest moment ești în post-producție cu al doilea tău lungmetraj, „Ordinary failures”. Ce poți să îmi spui despre el și când vom putea să îl vedem la cinema?

L-am filmat cu o echipă mixtă, compusă din cehi, slovaci și maghiari, iar o parte din post-producție o vom face în Italia. Suntem spre finalul montajului cu el. După doi ani de pandemie, mi se pare riscant să încerci să-ți mai faci planuri, dar ideal vorbind, ne-am bucura să-l putem lansa în toamna anului acesta în cinematografe.

Interviul a fost publicat inițial în ediția de primăvară/vară Glamour 2022.