De Emilia Barbu
Cumpărăm, purtăm, postăm, aruncăm – circuitul hainelor noastre în natură parcurge cicluri de viață din ce în ce mai scurte. Dar dacă ar găsi o metodă să o ia de la capăt?
Am depășit (sper) era inocenței: știm că industria modei creează nu doar haine, povești și accesorii #musthave, ci și multe, multe probleme colaterale care nu se văd în campaniile și în vitrinele perfect curatoriate. Am aflat despre condițiile de muncă ale multora dintre lucrătorii care ne produc hainele, am aflat și despre impactul circuitului de producție
și distribuție asupra mediului. Am aflat despre toate acestea și în continuare cumpărăm mult prea mult.
Dacă în anul 2000 se produceau 50 de miliarde de haine, 20 de ani mai târziu cifra s-a dublat, conform datelor publicate de fundația Ellen MacArthur. Cumpărăm aproape cu 60% mai mult și aruncăm totul cu mult mai mare ușurință. Și apoi? Departe de a ajunge într-un soi de paradis al bluzelor și rochiilor purtate de două ori și apoi abandonate, hainele noastre sfârșesc arse în gropi de gunoi, în timp ce mai puțin de 1% din ele sunt reciclate. Practic ne-ar trebui o a doua planetă pe post de dulap.
Evident, toate aceste lucruri ar putea fi schimbate, oricat de greu ar părea să reformezi un sistem mamut și să rescrii o paradigmă de consum care împinge mereu limita satisfacției. Dar economia circulară dă din mâini și din picioare de ceva timp, încercând să se propună pe post de soluție.
Modelul său de producție și de consum nu pleacă de la ideea că ne vom transforma brusc în aceste ființe capabile să spună un „NU!” hotărât reducerilor de 80%, ci de la faptul că ciclul de viață al produselor pe care le cumpărăm compulsiv poate fi extins. Selectarea, reutilizarea, repararea și reciclarea materialelor
și produselor existente pot fi primi pași importanți pentru a nu avea nevoie de acel dulap offshore pe Calea Lactee.
Un mic oraș din Toscana demonstrează de mai bine de o sută de ani că economia circulară poate fi mai mult decât un alt trend care spală reputații.
Aflat la mai puțin de o oră distanță de mai faimoasa Florența, Prato se poate mândri în schimb cu reputația unei capitale internaționale a reciclării – și asta nu de ieri, de azi. Încă din secolul al 19-lea aici se experimenta cu transformarea țesuturilor în așa numita „lână mecanică”: primul a fost „tocătorul” mecanic uscat, inventat de britanicul Benjamin Law; i-a urmat cel „guașă” inventat de Giovanni Pisani, care folosea puterea apei și în cele din urmă, s-a trecut la carbonizarea chimică, prin care Lanificio Ricci reușea să separe fibrele vegetale de cele animale.
În timpul celor două războaie mondiale, când prețul lânii crescuse peste măsură de mult, antreprenorii din Prato au recurs la astfel de inovații pentru a recrea lâna în mod mecanic, din haine uzate. După război, toate uniformele, steagurile, toate rămășițele textile ale bătăliilor au ajuns tot în Prato, pentru a fi reciclate. Așadar, în acest loc se inovează și se reciclează cu mult înainte să fi devenit cool: practic, de când era necesar.
Tot aici se și produce enorm: Prato are o lungă istorie de district producător de lână, iar în prezent este considerat cel mai mare district de textile din Europa, cu peste 7.000 de companii din industria modei, dintre care 2.000 specializate în producția propriu-zisă de materiale pentru cele mai mari branduri de modă din lume.
Începând cu 2017, 200 din companiile care activează în Prato s-au reunit într-o asociație numită Astri Recycling (Associazione del Tessile Riciclato Italiano). Președintele ei este Fabrizio Tesi, pe care l-am provocat la o discuție.
Tesi conduce alături de sora sa, Cinzia, firma Comista, o afacere de familie veche de peste o sută de ani care acum produce țesuturi realizate în proporție de 90% din materiale reciclate. „Doar aici se reciclează lâna, pentru că este nevoie de expertiză, de o profundă cunoaștere a materiei, de o mare dorință de a inova și de a propune produse noi. Ceea ce este special la Prato este că aici nu avem doar o companie care reciclează, avem un sistem de firme care colaborează între ele ca să producă rezultatul final.”
„Noi o numim „lână mecanică”, ca să o diferențiem de lâna virgină. Îmi place să zic mereu că la Prato avem lână fără oi, nu-i așa că e ceva?”, îmi spune Tesi.
Cum funcționează mai exact? În Prato ajung acele milioane de tone de haine destinate reciclării: haine aruncate sau cele donate magazinelor second hand, dar care nu sunt într-o stare suficient de bună pentru a fi vândute. Hainele sunt sortate de către lucrători specializați care le separă pe culori și textură, le destramă, elimină eventualele accesorii care ar putea fi nereciclabile și așa se creează un munte de haine ton-sur-ton.
Prin separarea materialelor în funcție de culori se sare peste procesul ulterior de vopsire, proces cu un impact deloc mic asupra mediului. Odată selecționate, hainele trec prin mașina de carbonizare pentru eliminarea impurităților și a urmelor de celuloză, apoi printr-un proces mecanic de spălare. Sunt ciopârțite, curățate și apoi uscate. Rezultatul: o fibră complet nouă de lână mecanică regenerată, de foarte bună calitate, gata să se întoarcă în industria modei și să se „reîncarneze” într-o nouă haină.
Dacă în Prato se reciclează și inovează de decenii, în rândul marilor case de modă ideea de a face un produs de lux dintr-un deșeu era considerată a fi destul de excentrică până în urmă cu câțiva ani. Între timp „sensibilitatea brandurilor la tema sustenabilității s-a schimbat, dar nu toate abordează tema cu seriozitate. E mult greenwashing la mijloc, crezând că e suficient să introduci câteva fire reciclate într-o colecție ca să o poți numi sustenabilă.”
„Consumatorilor nu li se spune tot adevărul despre ceea ce cumpără, ci mai degrabă doar ceea ce poate suna ca o poveste frumoasă”, crede Tesi. Tocmai de aceea Tesi împreună cu ceilalți membrii din Astri se gândesc să creeze o marcă înregistrată care să garanteze produsul reciclat în Prato: „pentru noi, proveniența materiei prime este un punct forte.”
„Materialele noastre provin dintr-un district care s-a angajat activ într-un proces sustenabil, nu doar că aici reciclăm practic dintotdeauna, dar până și operațiunile se fac cu apa reciclată de la epuratorul nostru industrial. Ne simțim destul de unici.” Și chiar dacă 2020 a fost un an unic în felul său, membrii asociației rămân pe baricade, motivați de interesul crescând pentru munca lor, dar și de faptul că economia circulară a devenit o temă importantă.
Angajamentul luat de UE față de modelul economiei circulare le dă speranță și pentru alte variante de explorat: „noi ne-am dedicat reciclării lânii, dar sunt companii, de exemplu, care acum experimentează cu noi materiale.”
„Ne punem la dispoziție cunoștințele pentru a ajuta designerii care vor să învețe și să înțeleagă cum pot realiza haine realmente reciclabile; de multe ori ce ajunge în comerț nu este reciclabil și ajungem să împânzim lumea cu deșeuri textile.”
„Vrem să împărtășim din experiența noastră, inclusiv pentru a întâmpina noua legislație. Atunci când, de exemplu, va intra în vigoare hotărârea de lege privind responsabilitatea extinsă a producătorului (n.red: politică de mediu în care responsabilitatea producătorului unui produs este extinsă până la stadiul post-consum al ciclului de viață al unui produs), cum vor putea fi sigure brandurile că realizează un produs care, la sfârșitul ciclului său de viață, va putea fi reciclat?”
„De aici, din Prato, putem aduce o importantă contribuție acestei cauze”. O cauză și un angajament la care sperăm că vor adera cât mai multe companii, încurajate și de un consum mai responsabil din partea noastră.
La urma urmei, dacă se poate face lână și fără oi, ce ne oprește?