Pentru că avem astăzi prima zăpadă, îmi aduc aminte când eram copii, eram mulți în casă și dimineața te trezeai, vedeai că pe tavan e altă lumină. „Mă, a nins!”, începea o zburdălnicie din asta, mama nu ne mai putea stăpâni și îmi aduc aminte că într-un an am ieșit toți în pijamale și desculți în curte, prin zăpadă, am dat o raită, mama disperată „Haideți în casă!”, am intrat în casă, o veselie din asta extraordinară.

Pentru că albul zăpezii îți așază în suflet un fel de curățenie, așa o simțeai. Apoi, la vremea Crăciunului se făcea chiar curățenie, prin casă, prin pod, prin curte, prin toate lucrurile. În copilărie, tot încercam zilele astea să-mi aduc aminte, dacă primeam cadouri; nu era povestea asta cu cadourile.

Ne pregăteam de colindat, învățam colinde, povesteam de minunea asta care urmează să se întâmple, că vine copilul ăsta pe lume, care e Mântuitorul, Iisus. Poveștile acelei copilării erau mai mult o stare, o atmosferă. Când e să mă gândesc la Crăciun, imaginea cea mai teribilă despre venirea Domnului erau îngerii care umblau pe cer și trâmbițau și trezeau păstorii. Ne imaginam noi, copiii, cum era să fii pe dealuri, să se trezească păstorii.

Am întrebat-o pe bunica mea de la țară cum era ea când era ea copil și mi-a zis „Dar pe vremea noastră nu erau pomi de Crăciun.” „Și ce făceați?” Păi zice: „Nu erau, se aducea o mlădiță de mesteacăn în casă, dar nu se făcea brad.” Și într-adevăr, dacă veți urmări istoric, veți vedea că bradul vine în casă mai târziu. Sigur, el vine ca o podoabă, ca o sorcova în casă și era fantastic pentru că atunci când aduceai bradul în casă, aduceai toată pădurea, cu mireasma lui.

Și bradul trebuia împodobit. Atunci, cu mama și cu încă un frate care era apropiat de vârstă cu mine pregăteam bradul pentru ceilalți frățiori și stăteam seara după ce ei se culcau și făceam podoabe. Toate erau făcute simplu, din hârtie, împachetam bucăți de zahăr, că nu se găseau bomboane și zahăr cubic; și pe asta îl păstra mama cu grijă din rația de zahăr, că zahărul era pe cartelă, așa că nu era chiar așa simplu și să ai bucățica de zahăr.

Făceam floricele și le înșiram pe ață ca să facem ghirlande și încet-încet făceam podoabele de brad. După aia în seara de Crăciun împodobeam bradul în liniște și când frățiorii veneau eram atât de fericiți când citeam pe chipul lor așa o bucurie teribilă. Și făceam și niște mici spirale tot din hârtie, din carton, care se mișcau când aprindeai lumânările și dădeau o viață frumoasă bradului. Și ne așezam cu toții în jurul lui. Noi nu am fost o familie muzicală, dar de Crăciun încropeam, împreună cu tata, cu mama și cu toți frații, niște colinde.

Dar mai era ceva: ne pregăteam pentru colindat. Îți făceai steaua, era o poveste extraordinară să-ți construiești tu steaua cu care să mergi la colindat, împreună cu echipa, că făceam o echipă cu prietenii, cu vecinii așa. Și era un fel de concus: Care stea e mai frumoasă? O făceam pe sită, sita cu care cerneam mălai, câteodată încropeam o mică scenetă cu Maria, cu Iosif.

Când făceai lucrurile astea, le povesteai, dar le și trăiai într-un fel. Pentru mine Iosif era tâmplar. Păi eu aveam, în sat, un tâmplar și tot timpul mi se părea că omul ăla din sat e Iosif. Și era foarte frumos în acea copilărie că de fapt partea de basm, de poveste a acestei realități, care a fost venirea pe pământ a Mântuitorului, se îmbina cu viața reală de atunci; Maria era undeva prin sat. Și totuși nu era o demitizare, ci din contră, un fel de ridicare a personajelor din jurul tău într-o stare mai alta.

După aia plecai cu steaua la colindat. Era o problemă cu ce te încalțai; au fost ani în care nu am avut toți bocanci și erau niște pantofi ai fratelui mai mare sau ai mamei în care băgai două rânduri de șosete și plecai. Și ne târâiam așa copiii cu stelele din casă-n casă. Evenimentul cu Steaua era și-un fel de judecată a noastră a vecinilor și a oamenilor din oraș pentru că unii primeau, alții erau nervoși, alții din contră și dintr-o dată începeai sa rânduiește lumea din jurul tău altfel.

Și eram grijulii la cât am câștigat. Aveai o traistă în care îți băgau mere și colaci, dar îți dădeau și bănuți. Și după aia ne așezăm toți, cu picioarele ude lângă sobă, și făceam monetarul, împărțeam banii. Și până la urmă totdeauna îi dădeam în casă. Și tata, care era un personaj foarte plăcut și totdeauna voia să fie justițiar așa, cu creionul a scris pe perete cât am dat fiecare.

Din când în când ne așezam la masă, ne uitam la perete și știam că părinții aveau o datorie financiară față de noi. Totul până de Paște, când totdeauna zugrăveam în bucăărie. Mama făcea varul într-o găleată, eu dădeam cu bidineaua și am ajuns și-n dreptul datoriei. Și am stat o clipă așa și am dat cu bidineaua peste ea. Și mama a zis „Ce ai făcut, mă, că acum n-o să mai știm ce să îți dăm înapoi!” Și am bufnit amândoi în râs. Deci datoria de Crăciun s-a șters de Paște.

Îmi aduc aminte primul Revelion la care am participat. Eram deja măricel, aveam 11 ani așa. O verișoară de-a mea care era la liceu, cred că prin ultimul an, împreună cu niște prietene din sat și cu băieții, au hotărât să facă Revelionul. Și bunica și mătușa nu-i dădeau voie acestei verișoare ale mele să meargă undeva unde erau băieți decât dacă mă lua și pe mine. Mai târziu am înțeles că trebuia să fiu așa un fel de nu știu ce, dar să nu fie fata singură.

Ei și la Revelionul ăsta atunci a fost prima oară când, pentru mine a fost așa o chestie misterioasă. La miezul nopții, erau băieți frumoși, tineri 19-17 ani așa, și când a bătut ceasul 12:00, au stins lumina și atunci eu așa încet am văzut că de fapt băieții au pupat fetele. Și mi s-a apărut așa o chestie extraordinară. Atunci a fost pentru prima oară când am conștientizat Revelionul.

Altădată (...) eram cu toții în casă, fetele se aranjau, își scoteau bigudiurile și una dintre ele a rupt niște hârtie creponată roșie, a făcut-o așa un ghemotoc și a băgat-o ușor în apă și după aia și-a dat în obraz ca să aibă roșeață. Și a intrat un unchi de-al meu, Simion, un om extraordinar și s-a uitat la fete și a zis: „Mă, fetelor, nu vă faceți roșeață, că băieților le place să vadă cum vă înroșiți când vin lângă voi. Așa, dacă aveți roșeață deja făcută, ce mai vede ăla pe tine, nu mai știe când te înroșești că îți place de el și când nu. Lasați-vă așa cum v-a lăsat Dumnezeu.”

Mai târziu mi s-a părut extraordinară povestea asta a lui și m-am gândit cât de artificial câteodată vrem să ne creăm o mască și, de fapt, nu mai avem posibilitatea să dăruim celui din jurul nostru viața și sentimentele care se înscriu pe fața noastră.

Să nu uităm că de Crăciun erau și bunătățile. Nu era o abundență de lucruri, dar se scotea pâinea din cuptor, erau cinci-șase pâini mari, cu cartofi așa, extraordinare. După aia, erau cozonacii și, bineînțeles, marea oală de sarmale, oală de pământ.

Sarmalele ca să fie bune, în afară de ce pui în ele, trebuie să fiarbă încet și mult și oala aia bolborosea două zile pe sobă. În casă se ținea post și-ți dai seama ce pofticioși eram toți copiii până când în sfârșit venea vremea Crăciunului când se așezau sarmalele în farfurie, cu smântână și cu pâinea aia extraordinară.

Rânduielile erau simple și frumoase și firești și oamenii se bucurau. Și să nu uităm nici că, în lumea creștină, de sărbători, există frumosul și bunul obicei de a te împăca, de a ierta. Deci măcar câteva zile nu mai erai supărat pe vecinul care a lăsat să-ți intre capra lui în curte la tine și a lăsat să-ți mănânce un pomișor și așa mai departe. Îl iertai și treceau lucrurile. Era tare frumoasă starea care se transmitea oamenilor.

Mama mea a fost un personaj frumos. Toate mamele sunt frumoase, bunicile iarăși. Dar mama a fost un personaj deosebit, iubit din lumea din jur. (...) Îi plăceau copiii și avea o iertare teribilă față de copii. Dar dacă îi iubeai atât de mult trebuia să poți să îi îngrijești ori multă lume era modestă pe atunci.

Ploua mărunt și mă trimisese mama să cumpăr pâine și într-o mână aveam banii și într-o mână aveam bonulețele, erau niște bucățele de hârtie foarte mici așa și am mers și la un moment dat, lângă un burlan, eram un fel de cască-gură când eram copil, mă tot uitam la fel de fel de lucruri ca un nimeni, și m-am uitat la burlanul ăla cum țâșnea apa, am tot stat, am tot stat și când am intrat la pâine acolo și am desfăcut mâna bonurile nu le mai aveam.

Și doamna de la prăvălie mi-a zic că nu poate să-mi dea pâinea că nu poate să justifice fără bonulețe. Și eu am stat în ușă la prăvălie și plângeam, îmi curgea nasul și plângeam, dați-mi pâinea, dați-mi pâinea. Și o doamnă vine și zice ce-i cu băiatul lui doamna Câlția aici? Și zice păi și-a pierdut bonurile și nu pot să îi dau pâine. Și zice, îi dau eu jumătate din bonurile mele. Și mi-a dat pâinea.

Altădată tot cu pâinea. Era o pâine rotundă așa mică, caldă și am rupt o bucățică și am mai rupt o bucățică, era vară și pe stradă m-am întâlnit cu prietenul meu, cu încă unul, am tot vorbit și când am intrat în curte mai era un colțișor de pâine în mâna mea. Și mama s-a uitat la mine și a zis: Păi ce-ai făcut cu pâinea. Păi am mâncat-o cu Ionică. A stat așa o clipă și a spus Bine, o să fierb niște cartofi. Și am trecut peste chestia asta.

Eu nu deosebesc visele de realitate. Oare faptul că eu căscam gura acolo, lângă burlanul ăla pe unde curgea apă și deodată vedeam cascade și minuni ce ieșeau din burlan, animale, scântei de apă și așa mai departe, aia era realitatea. Așa și acum, ce vise pot să am? Când spun vise, nu spun lucruri mărețe.

De pe geamul atelierului meu văd frumoasa casă unde e Muzeul Pallady, văd un copac, un ginkgo biloba, care acum, zilele astea, își lasă frunzele să vină spre pământ și e de-un galben superb. Și m-am oprit cu pensula în mână și m-am întors cu privirea pe geam și ieri ningea cu frunze galbene și stând și uitându-mă așa la el, am avut senzația că de fapt eu mă ridic printre frunze așa și că e un fel de plutire și o stare teribilă, un fel de îmbrățișare a ta cu natura și cu lucrurile din jur. Ori asta se întâmplă oricând.

Când aveam atelierul pe strada Colței, într-o prăvălie, prin anii '80, unul dintre lucrurile cele mai teribile era când plouă. Atelierul era într-o fostă prăvălie, deci dacă dădeam draperia la o parte, eram în stradă. Și când ploua, pietrele din pavajul de pe strada Colței și din jurul spitalului, niște pietre de bazalt, granit începeau să devină prețioase, unele erau violet, altele verzui, erau extraordinar de frumoase și-ți venea să alergi în tot Bucureștiul peste pavajele alea.

E păcat că au venit unii și au turnat asfalt acolo, că visul ăsta a fost rupt, dar am descoperit ceva: că ele sunt acolo dedesubt și că dacă decojești asfaltul rămân frumoase și poți să le folosești în continuare. Și aștept vremea când vom da la o parte asfaltul și ne vom bucura.

Acest interviu a fost realizat înaintea ediției din 2020 a evenimentului caritabil Festivalul Brazilor de Crăciun, organizat de Salvați Copiii România. Pe 10 decembrie, în cadrul evenimentului, se va licita Bradul Copilăriei, rememorat și dăruit de pictorul Ștefan Câlția și fotografiat de Florin Ghenade.

Împodobit cu amintirile pictorului, Bradul Copilăriei este o călătorie în trecutul lui Ștefan Câlția și vorbește despre copilărie, semnificația Crăciunului și pregătirile în familie pentru această sărbătoare.

În cadrul Galei va putea fi licitată o fotografie realizată de artistul Florin Ghenade, ce surprinde Bradul Copilăriei, alături de o colecție de cutii de lemn ce conțin desene și decorațiuni: 24 de conuri de hârtie albă, 24 de cuburi de zahăr învelite în șervețel, 4 ghirlande de flori de porumb, 2 ghirlande de hârtie albă și 2 stele, toate confecționate de pictor. Bradul Copilăriei este unul dintre cei 30 de brazi creați de artiști români pentru a susține educația copiilor din medii defavorizate.