Om versus Urs, prin lentila Ioanei Moldovan

De Ștefania Matache

Ioana Moldovan este fotojurnalistă și co-fondatoare a documentaria.ro, unde, alături de alți cinci fotojurnaliști, și-a propus să pună bazele unei arhive vizuale care să înfățișeze România zilelor noastre.

A fotografiat, printre altele, subiecte legate de medici de la țară, minorități, poluare, abandonul școlar, pandemia. Din primăvara lui 2021, Ioana documentează renegocierea spațiului între om și natură, în proiectul „The Bear Necessities”, despre care am și invitat-o să povestim.

Ioana, de unde a pornit ideea proiectului?

Anul trecut mi-a venit ideea, după ce am terminat seria „We are Invictus” [n.red.: o poveste vizuală despre militari răniți]. Îmi doream să găsesc o temă pe care să o pot aborda din mai multe unghiuri și din care să-mi iasă o varietate de poze. Chiar în perioada aceea, iubitul meu, Ciprian, s-a gândit să-mi facă o surpriză, știind cât de mult îmi plac urșii. M-a urcat în mașină, m-a pus să închid ochii ultima parte din drum și așa m-am trezit la Zărnești, la Liberty, sanctuarul de urși.

A fost prima oară în viața mea de adult când am văzut un urs. Pe de-o parte, am fost bucuroasă, pe de alta m-am întristat când am auzit poveștile urșilor care au ajuns acolo. De exemplu, am aflat povestea lui Max, pe care l-au salvat de la un fotograf care îl folosea ca decor să facă poze turiștilor la Peleș. Cei de la sanctuar și-au dat seama că Max era orb. Se pare că fotograful i-a băgat ace în ochi, ca să nu reacționeze la flash-ul aparatului.

Așa a apărut ideea. Cum până atunci nu mai făcusem nimic cu animale, era ceva nou. Pentru prima dată după mult timp eram entuziasmată de un proiect.

Care e miza ta personală, ce te leagă de urs?

În ziua în care m-am născut, am primit un ursuleț de pluș, din ăla chinezesc, cu blana aspră și ochi de plastic dubioși, pe care îl am și acum. Când eram mică n-aveam păpuși, aveam ursuleți. Ce făceau celelalte fetițe cu păpușile, eu făceam cu ursuleții: le făceam codițe, îi îmbrăcam. Mă bucuram la poze, filme cu urși, mai mult decât cu alte animale. Și am rămas cu chestia asta. Am avut mereu o pasiune pentru urși.

Despre ce e „The Bear Necessities”?

Despre coabitarea dintre om și animal, urs, în cazul ăsta. Despre cum negociem spațiul în care trăim și noi, și urșii. Am pornit de la poveștile care au tot apărut prin presă. La început eram chiar revoltată pe media mainstream din România, care numea „atac” orice apariție a unui urs într-o localitate. A fost o campanie care m-a enervat foarte tare și am vrut să merg mai în profunzime de atât. Așa am ajuns să vorbesc cu oameni din toate taberele.

Nu-mi imaginam că în dezbaterea asta sunt atâtea chestii care se bat cap în cap, că există atâtea perspective complet diferite, dar care,luate separat au fiecare sensul ei. Cu cât vorbesc cu mai multă lume, cu atât înțeleg mai puțin. Dacă la început mi se păreau lucrurile foarte clare, după atâtea interviuri nu-mi mai e clar nimic.

Care sunt taberele, între cine se poartă dezbaterea?

Pe de-o parte sunt conservaționiștii care văd ursul ca pe un animal frumos, pe care trebuie să-l protejăm, care spun că noi suntem de vină pentru că le-am distrus habitatele. De cealaltă parte, sunt oamenii care spun că sunt prea mulți urși în România și că trebuie să mai „eliminăm” din ei. Cel puțin asta e dezbaterea care se vede pe social media.

Dar noi nu putem ști cine are dreptate, pentru că nu avem observații, să vedem care sunt zonele cu urși, cum migrează, câți sunt, au crescut numerele în ultimii ani? Rar apar în aceste discuții de pe Facebook oamenii care chiar au suferit de pe urma unei întâlniri cu ursul. Pentru că există, cu siguranță, întâlniri nefericite între om și urs. Până la urmă, e vorba despre un animal sălbatic, n-ai cum să controlezi ce face.

De ce e atât de polarizată dezbaterea?

E o discuție bazată pe interese, pentru că faptele nu le știm. N-avem studii științifice, asta e problema. Studii făcute la noi. Nu știm dacă problema vine din faptul că s-au înmulțit urșii, pentru că nu există o numărătoare la nivel național. Numărătorile care se fac acum sunt aproximative. Sunt bazate pe urmele lăsate de urși, dar e imposibil să știi dacă nu cumva ai numărat același urs de mai multe ori.

Dacă un urs s-a deplasat pe distanțe lungi, a ajuns pe trei fonduri de vânătoare și fiecare l-a pus la socoteală. E nevoie de niște studii științifice, ca să știm cum stăm, dar pentru asta mai e nevoie de ani buni. O numărătoare făcută azi, apoi peste doi ani, peste patru ani, ca să vezi evoluția.

Dacă facem numărătoarea și vedem că într-adevăr sunt prea mulți urși în țara asta, atunci asta e. Dar nu putem să ne apucăm acum să omorâm urși pentru că anul ăsta oamenii au văzut o ursoaică cu trei pui, în loc de unul.

Problema, de fapt, e că nu au liniște. Liniștea aia în care să nu se sperie, să nu fugă ursoaica cu puii pentru că se aude o drujbă. Chiar îmi zicea un ranger la un moment dat: oriunde te duci, vezi un cort, auzi un ATV, dai de o cabană.

Nici relocările nu e foarte clar dacă funcționează. Pentru că, oricât de departe i-ai duce, la un moment dat tot vor ajunge în zona unei localități. Un urs merge 60 de km într-o zi. Iar cei care s-au obișnuit să aibă contact cu omul, să caute mâncare în sat, nu se vor dezobișnui. Ar fi nevoie și de alte studii, cum ar fi dacă e bine să îi hrănești artificial. Ajută asta să-i țină departe de sate, sau dimpotrivă, îi face să caute mâncare mai aproape de oameni?

Nu avem răspunsuri concrete la întrebările astea, pentru că nu s-au făcut studii la noi, aici în România. Mai intervin și alți factori, cum ar fi schimbările climatice, mai hibernează, nu mai hibernează urșii? Nu știm. Toată problema e, de fapt, mult mai departe de ce face fiecare. E o problemă de ineficiență a statului.

Ai întâlnit și oameni care au avut de suferit de pe urma unei întâlniri cu ursul?

La Rucăr am întâlnit un om căruia ursul îi mâncase animalele, în trei nopți la rând. Străbunicul lui murise atacat de urs. Și totuși, zicea că nu urăște ursul. Că noi suntem aici în inima munților, în casa lor, că știe că e un animal care vine să mănânce, nu vine să facă rău.

L-am întâlnit pe domnul Kore Bella, un cioban care a supraviețuit unui atac foarte nasol: are placă de metal la cap, la bărbie, organele interne i-au fost afectate, cu un ochi nu mai vede bine. Muncea la stână ca angajat, nu avea oile lui proprii. Și pentru că nu mai poate să facă efort, nu mai poate să muncească. Asta era grija lui cea mai mare, că nu poate să-și asigure traiul. Plângea de-a dreptul când îmi zicea că nu mai poate să lucreze.

E absolut îngrozitor, dureros, terifiant să treci prin așa ceva. Dar în același timp, sunt atâția oameni care rămân schilodiți în accidente de mașină și tot mergem cu mașina. Nu cred că toți cei care au probleme cu ursul ar vrea să-l împuște. Mai sunt și oameni care înțeleg că niște măsuri de protecție i-ar ajuta să conviețuiască cu ursul.

Oamenii nu au nimic cu urșii, oamenii nu mai vor probleme. Iar problemele astea, atacurile, pot fi prevenite. Doar că mulți n-au bani să-și pună gard electric, de exemplu. Statul ar trebui să le vină în sprijin.

Care sunt soluțiile?

Soluții sunt: gardurile electrice, managementul deșeurilor. Noi n-avem sistem funcțional de colectare a deșeurilor nici în orașele mari, ce să mai vorbim de satele de prin munți, unde ar trebui pubelă specială anti-urs.

Citez dintr-o discuție pe care am avut-o cu un pădurar: ideea e să nu apuce ursul să învețe că poate găsi mâncare în apropierea oamenilor, la gunoi sau în livadă. Să ai gard electric, ca să nu se mai apropie. Să nu mai dai câinilor de la stână resturi de oi, pentru că ursul simte mirosul de la kilometri și e atras.

În satele unde au rămas doar bătrâni, care nu mai pot să se îngrijească de fânețe, crește o vegetație de tufișuri, perfectă pentru urși. Să ne asigurăm că nu mai au acele spații în apropierea așezărilor omenești. Să încercăm relocarea urșilor cu comportamente anormale. Nu zic că asta ar elimina complet problema, dar cu siguranță ar ajuta la evitarea multor atacuri.

Apoi, dacă nimic din toate astea nu merge, rămâne soluția finală: eliminarea urșilor cu comportamente anormale, în beneficiul întregii specii. Dar până acolo, avem toate aceste măsuri de prevenție. Trebuie să le aplicăm, ca să putem apoi să zicem că am luat toate măsurile necesare, dar n-avem ce să facem, trebuie să-i omorâm. Poți să nu fii de acord cu chestia asta, poate să ți se pară o barbarie. Realitatea e că sunt unii urși care fac probleme. Pentru aceste câteva exemplare, toți urșii au de suferit.

Biologul Csaba Domokos mi-a spus o chestie foarte mișto: că urșii sălbatici stau în pădure și își văd de treaba lor. Dar că există o categorie de urși care se comportă anormal – vin în sate și caută mâncare, iar acțiunile lor sunt în detrimentul întregii specii. Iar oamenii au o problemă cu acești urși în particular, nu cu întreaga specie.

Ideea nu e să te duci în pădure să vânezi ursul ăla care își vede de treaba lui. Ideea e să elimini acești urși care provoacă probleme, care nu se mai bucură de libertate, pentru că cerșesc mâncare pe marginea șoselei în Transfăgărășan.

În războiul ăsta om-animal, are animalul vreo șansă?

Până la urmă, și pentru animal tot oamenii luptă, încearcă să-l apere. Ce observ e că și aici, ca și în multe alte discuții, se ajunge la extremisme. Unii cred că soluția susținută de vânători e să împușcăm toți urșii. Nu! Nu vrea nimeni să împuște toți urșii. Vânătorii vor să împuște câțiva ca să rezolve problema și să facă bani din asta, pe care îi reinvestesc în fondurile de vânătoare.

Încerc să înțeleg și postura vânătorilor, chiar dacă actul de a vâna în sine nu-l înțeleg. Însă înțeleg diferența dintre vânatul de trofeu, care mi se pare o barbarie, și „recoltarea” pentru managementul speciei, ca să păstreze echilibrul în habitatul respectiv. Dacă, să zicem, se înmulțesc urșii într-o zonă, iar asta face să scadă numărul de cerbi și căpriori, pentru că urșii le mănâncă primăvara progeniturile, apare un dezechilibru. Mai puțini căpriori înseamnă mai puțini bani pentru asociațiile de vânătoare.

Statul român este proprietarul tuturor animalelor sălbatice. Asociațiile de vânătoare plătesc către stat ca să administreze și să ia în grijă fondurile de vânătoare. Normal că au nevoie de bani ca să-și susțină activitatea. Cum obțin bani? Prin cotizațiile de la membri sau prin vânzarea de permise de vânătoare pentru animale mai speciale, printre care și ursul.

La noi s-a interzis vânătoarea de trofeu din 2016, dar în fiecare an se dau derogări pentru anumite exemplare de urs. Un permis de urs se vindea cu aproximativ 5.000 de euro, de obicei către vânători din străinătate. Vânătorii nu au niciodată interesul să decimeze fondul lor de vânătoare. Pentru ei, animalele sunt o resursă regenerabilă, ca și pădurile. O resursă pe care vor să o exploateze a la long. Deci au grijă de animale, le dau de mâncare, le păzesc, ca să mai și vâneze din ele.

Care a fost cel mai emoționant moment de pe teren?

Sunt mai multe, majoritatea cu pui de urs. Fotografia cu gheruțele unui pui, care ies prin găurile unui cuști, e una dintre ele, mai ales că a fost și la începutul proiectului. A fost prima în care am avut contact foarte apropiat cu urșii. Eram în Predeal, unde doi pui se pierduseră de mama lor, iar cei de la Garda de Mediu i-au chemat pe cei de la Bear Again, orfelinatul urșilor, să-i captureze și să-i ducă ducă în siguranță.

Când am ajuns eu acolo, unul dintre ei era într-un copac, iar celălalt fusese deja prins. Era într-o cutie metalică, prins într-o plasă, și mormăia neîntrerupt. Ca orice animal speriat, se agita acolo pe fundul cutiei. Mi s-a rupt sufletul.

A mai fost un moment, când am fost să văd un pui de urs, o femelă, care fusese lovită de mașină. Era în grija unui veterinar din Târgu Mureș, un tip foarte mișto care a salvat zeci de urși. Avea tijă la picior, femurul rupt, traumatism cranian, era vai de ea, săraca. Dar era așa de blândă și veterinarul a zis că niciodată n-a mai întâlnit un pui așa docil. Așa îmi venea s-o smotocesc! Dar știu că nu e bine pentru un animal sălbatic, fiindcă apoi se obișnuiește cu oamenii, iar asta îl poate pune în situații periculoase. E poza aia în care stă într-o cușcă, cu capul pe labe. E prea drăguță.

Ce ai fotografiat până acum și ce ai în plan pentru mai departe?

Până acum am făcut chestiile cele mai la îndemână, factuale, chiar news-y un pic: urși liberi, urși în captivitate, urși vânați, oameni afectați. Dar vreau să explorez și din perspectivă antropologică, de credințe populare, de tradiție. De exemplu, am citit despre sărbătorile păgâne, că oamenii dădeau ofrande ursului ca să aibă succes la recolte.

Vreau să găsesc toate unghiurile legate de urși. Să fac o serie cu interioare unde sunt expuse blănuri, trofee de vânătoare. Arată interesant prin case, pensiuni, restaurante. Vreau să văd orice. De la ursul Baloo, care e ținut pe post de mascotă la Straja, la ursul lui Nuțu Cămătaru, ținut pe post de animal de casă.

Mă gândesc la anii ăia de prin ‘90, când apăreau pe litoral niște indivizi cu urși sau maimuțe sau tot felul de animale, ca să facă poze. Aș vrea să găsesc modalitatea să integrez și partea asta mai puțin evidentă. În momentul de față nu am un deadline.

Ce concluzii poți să tragi din documentarea de până acum?

Eu n-aș vrea să moară niciun urs, ever. Dar, încercând să înțeleg toate părțile implicate, e absolut clar că sunt unele probleme care nu pot fi rezolvate decât prin eliminarea unui anumit urs. Doar că noi nu avem baze reale, științifice, pe care să luăm decizii.

Lumea se schimbă, biodiversitatea se schimbă, habitatele se schimbă. Fără studii nu putem lua decizii informate. Mi se pare că aș putea să documentez subiectul ani buni, fără să ajung la vreo concluzie. Până acum, singura concluzie pe care pot s-o afirm cu tărie e că nu se face prevenție și că nu avem studii. Ce e bine, ce e rău, cum se comportă urșii și de ce, asta cred că nimeni nu știe la noi în țară.

Created with Newsroom AI