_

Actrița de 23 de ani e mai mereu pe fugă: „Mi-e frică să pierd timpul”, îmi spune ea. Este de ajuns să arunci o privire către mulțimea de roluri pe care le-a jucat până acum, fie ele în filme – „O poveste de dragoste, Lindenfield” (regia Radu Gabrea), „Moromeții 2” (regia Stere Gulea) sau „Otto Barbarul” (regia Ruxandra Ghițescu) – în scurtmetraje sau în teatru – „Itinerarii, într-o zi lumea se va schimba” (regia Eugen Jebeleanu) sau „Hamlet” (regia Dragoș Galgoțiu).

_

Din contră, dorința ei de a-și depăși limitele, dar mai ales entuziasmul cu care îmi vorbește despre meseria ei, arată că va fi ocupată mult timp de acum încolo. În fond, face exact ce și dorește – spune povești, se descoperă și îi ajută și pe ceilalți să se descopere la rândul lor.

_

Îmi spune că trece printr-un proces în care încearcă să se ancoreze în prezent. „Asta știu despre mine acum – că încerc să găsesc tot felul de lucruri care să mă țină mai mult în prezent. Sunt aici, acum, cu tine – nu sunt cu gândul la repetiție, nici la ce o să mai fac după”. Deși nu aș contrazice o astfel de abordare, pe care eu însămi încerc să o aplic cu simț de răspundere, îi propun să ne întoarcem înapoi în timp și să-mi povestească când s-a întâlnit prima dată cu teatrul.

_

„Dacă ar fi să merg înapoi de tot, cred că datorez pasiunea asta părinților mei. Ei m-au plimbat duminică de duminică pe la teatrul de păpuși și cred că atunci mi s-a revelat pentru prima dată toată această lume ficțională, în care totul se poate întâmpla în fața ta, pe viu, în care poți să experimentezi odată cu actorii sau odată cu păpușile.” Mai serios, gândul i-a încolțit în liceu, în Timișoara.

_

„Am intrat în trupa de teatru de tineret NiL coordonată de actrița Isolde Cobeţ. Ea a fost prima persoană care m-a ajutat și care mi a prilejuit întâlnirea cu teatrul. Și apoi, foarte rapid, a devenit un gând coerent că asta vreau să fac, că trebuie să încep să muncesc și să mă pregătesc intens.”

_

Primele spectacole pe care le-a jucat s-au derulat în sufragerie, iar primele roluri au fost întotdeauna de prințese. „Toată copilăria mea am făcut spectacole pentru părinți. Era, cred, o chestie mai mult intuitivă, naivă, o încercare de a le atrage atenția”, își amintește Ioana.

_

Tot în copilărie i se spunea că este o persoană sensibilă, un gând care a frământat-o mai ales mai apoi profesional. „Știu că mi se zicea că sunt foarte sensibilă și multă vreme m-am întrebat : «Oare sunt cu adevărat mult prea sensibilă?», ca mai târziu să înțeleg că sensibilitatea este de fapt un atu”. Crede că și faptul că absoarbe foarte mult din ceea ce vede sau citește, din poveștile pe care le aude sau experiențele pe care le trăiește indirect o ajută în actorie. E drept, uneori se întâmplă să „o contamineze mai mult decât este capabilă să gestioneze”.

_

Ioana și-a petrecut un an în Londra, unde a fost admisă la una dintre cele mai prestigioase școli de teatru, Royal Academy of Dramatic Art: experiența a influențat- o enorm și ce i-a plăcut să descopere a fost că acolo meseria de actor este privită cu destul de multă libertate, prin felul în care este abordată și prin felul în care sunt privite personajele și psihologia umană. Toate acestea i-au deschis noi orizonturi și au făcut-o să chestioneze lucrurile pe care până atunci le lua de bune.

_

Tot în Londra, își amintește că avea o profesoară care îi încuraja constant să nu privească domeniul creativ cu ochelari de cal și să exploreze și alte zone. Așa a ajuns să scrie o piesă de teatru, pe care nu a scos-o încă la lumină, a cochetat și cu regia, a făcut și fotografie câțiva ani, în special pe film, însă nu a avut suficient de mult curaj să le arate oamenilor fotografiile ei.

_

Îmi mărturisește că nu își dă seama încotro o va duce drumul vieții ei sau ce o să mai descopere, însă este convinsă că „uneori poți să îți găsești diverse mijloace prin care să exprimi o energie din tine”, iar pentru Ioana, cea mai la îndemână modalitate rămâne actoria.

_

„Este ceva cu totul eliberator în meseria de actor și sunt recunoscătoare că pot trăi asta”, îmi spune ea și parcă întreaga privire i se luminează. „Pe cât de multă muncă și seriozitate există, pe atât de mult pot să mă joc, să evadez, să mă isterizez și să mă comport într-un fel în care poate nu aș avea curaj să o fac în viața de zi cu zi, dar care devine legitim atunci când intru într-un personaj”.

_

Seriozitate detectez și când o întreb cum se pregătește pentru un personaj. Ioana are propriul ei proces în perioadele în care lucrează la un anumit proiect. Cum ar fi, de exemplu, să își facă un caiet pentru fiecare personaj. „Am acest obicei să îmi notez bucăți de text, pe care le desfac și le analizez, un fel de jurnal de repetiții pe care mi-aș dori însă să îl completez mai des.”

_

Când nu își așterne gândurile pe hârtie, își găsește câte o melodie pentru fiecare rol, o culoare sau chiar un animal. „Mă ajută să îmi schimb fizicalitatea. Încerc să mă inspir din tot felul de lucruri – uneori merg pe stradă și văd o întâmplare care mă fascinează și îmi spun că asta trebuie folosită, alteori vin niște lucruri peste mine pur și simplu; se creează un fel de reacție emoțională.”

_

Dar poate cel mai mult îi place că actoria îi oferă posibilitatea să trăiască versiuni alternative ale propriei sale vieți. „Ce îmi place cel mai mult în meseria asta”, spune Ioana, „este perioada în care faci acea tranziție identitară, în care pleci de la tine și, încet-încet, ajungi să faci pași înspre o altă versiune a ta – pentru că, de fapt, tot tu rămâi acolo, niciodată nu poți să evadezi din vocea ta, din corpul tău și sensibilitatea ta, dar poți să le modifici un pic.”

_

„Mi se pare incredibil că pot să mă întreb: «Cum ar fi dacă s-ar întâmpla ceva catastrofal?» sau «Cum m-aș simți dacă mi s-ar întâmpla acel lucru excepțional?» și să ajung să mă simt în felul acela prin puterea imaginației.”

_

Cât despre personajele pe care și-ar dori să le joace, îmi spune că încearcă să fugă de tipologii și caută mereu să exploreze cât mai mult. Vara trecută a făcut două roluri complet opuse în două lungmetraje, la câteva zile distanță între ele, iar provocarea a fost imensă. Norocul pare să fie de partea ei pentru că rolurile de care are nevoie vin întotdeauna la momentul potrivit.

_

„Dacă mă uit la rolurile pe care le-am făcut, hazardul mi le-a oferit exact pe cele care aveau legătură cu lucrurile care mă pasionau sau mă incitau în perioada respectivă”, reflectează ea. „Am făcut destul de multe personaje sensibile, iar acum caut o zonă mai sterilă, mai distantă. Și uite că între timp am primit un rol de doctor psihiatru, rece și distant.”

_

Ce se întâmplă însă cu personajul atunci când reflectoarele se sting? „După ce termin anumite spectacole care au un consum foarte mare, simt un fel de adrenalină. Se trezește ceva în mine și durează un timp până se liniștește. Chiar dacă simt că m-a afectat situația imaginară propusă, că a răscolit în mine niște lucruri, reușesc destul de rapid să redevin civil”, spune ea.

_

Și dacă în civil este foarte posibil să o remarci într-o zi pe străzile Bucureștiului, pe scenă o poți descoperi zilele acestea la Teatrul Odeon, în spectacolul „Persona”, adaptat după filmul lui Ingmar Bergman și regizat de Radu Alexandru Nica.