Au trecut 23 de ani de la momentul „Amintirile” (da, da, am făcut de mai multe ori calculul, ca să mă asigur). O fi mult, o fi puțin, cert e că, dacă melodia asta s-ar lansa acum, ai face poate un video pe TikTok, un story pe Instagram sau ar ajunge un link pe WhatsApp. Acum 15 ani poate ai fi trimis-o cuiva pe hi5. Cu 10 ani în urmă poate că ai fi adăugat-o pe profilul de MySpace.

Peste douăzeci de ani, în schimb? Peste zece? Hai să zicem cinci, la cum se mișcă lucrurile. Unde își vor găsi locul amintirile noastre? Și cum ne vom raporta la ele?

Dacă intri într-un anticariat sau într-un magazin de antichități vei găsi, de exemplu, cutii pline cu fotografii – personalități istorice, celebrități și oameni de rând sunt amestecați în arhive ale întâmplării, la prețuri modice.

Găsești de toate: poze din vacanțe, portrete trimise iubiților, familii adunate în fața unui obiectiv în încercarea de a opri un pic din timpul care trece. Poze artistice, masa de revelion, momentele mici sau mari ale unui ilustru necunoscut ajung, niște zeci de ani mai târziu, de vânzare pe o masă oarecare, într-un oraș oarecare.

David Gutenmacher este autorul din spatele acestei comunități de peste 400.000 de followers pe Instagram, respectiv aproape 800.000 de fani pe TikTok. După ce a văzut mii de fotografii într-un magazin de vechituri a știut că trebuie să facă ceva cu ele: să încerce să le returneze familiilor de la care au pornit, sau măcar să le păstreze bine, undeva.

„M-am gândit că dacă pozele astea ar fi aparținut familiei mele, mi-aș fi dorit ca cineva să încerce măcar să mi le returneze, așa că am decis să fac fix asta. Lucrez ca social media manager, așa că mi-a venit firesc să creez aceste pagini, mi s-a părut cel mai bun mod de a implica cât mai mulți oameni.”

În lipsa unei echipe, David se bazează pe o întreagă comunitate care s-a strâns în jurul acestui muzeu virtual: „sunt mii de oameni care mă urmăresc și care se implică în procesul de restituire a acestor amintiri pierdute, cercetând și săpând după informații online. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibil fără ajutorul lor”.

Din dorința de a restabili un soi de echilibru, de a-i trata pe ceilalți, și pe amintirile lor, cu respect și considerație: „conexiunea personală pe care o am cu propriile mele amintiri de familie a făcut ca returnarea fotografiilor către deținători (sau către familiile lor) să îmi vină aproape instinctiv. Aș zice că la fiecare săptămână se găsește câte o familie care să fie reunită uneori cu colecții întregi de sute de fotografii. Dar cred că și dacă aș fi reușit să returnez doar o singură amintire către o familie, tot ar fi meritat.”

„O poveste care mi-a rămas în minte este cea a unui card de memorie cu pozele unui cuplu în vârstă, ambii decedați din cauza coronavirusului. Familia lor nu avea pozele salvate nicăieri altundeva și a fost aproape ca o binecuvântare să putem reuși să le returnăm aceste amintiri.”

Amintirile merită și au nevoie să fie împărtășite, crede David. Însă modul în care facem asta, felul în care le arhivăm sau le arătăm lumii s-a schimbat dramatic în ultimele decenii. În anii ‘90, când eu, de exemplu, eram la grădiniță, fotografiile erau păstrate pentru momente speciale, casetele video la fel, iar albumul de familie era destinat doar rudelor și prietenilor care îți treceau pragul casei (și până și asta era destul de cringe).

Erau asociate unui ritual care consfințea importanța momentului și unei intimități care se regăsea deseori într-o frază cu anul, locul și ocazia, scrise frumos pe spatele fotografiei, înainte să apară geolocalizarea instantă. Știu că sună de parcă aș avea 80 de ani, dar vă jur că nici 35 nu am împlinit încă, așa că înțelegeți de ce mă simt ca liderul replicanților din „Blade Runner” care le văzuse și le trăise deja pe toate undeva pe lângă centura lui Orion (apropo de trecerea timpului, filmul va împlini frumoasa vârstă de 40 de ani vara aceasta, dar nu doresc să vă deprim și mai tare).

Acum gândiți-vă la tot ce ajunge pe rețelele de socializare în mod constant, la volumul incredibil de poze, de cele mai multe ori amintiri, care ajung să fie cocoțate frumos pe gardul internetului. Numai pe Instagram avem circa 500 milioane de utilizatori care folosesc Stories zilnic, urmărind sau adăugând fragmente menite să dispară după 24 de ore.

Oare asta avea în minte Roy Batty când își încheia faimosul monolog afirmând că „toate aceste momente se vor pierde în timp, precum lacrimile în ploaie”?

De altfel, și el a reflectat mult pe tema asta: „în trecut era nevoie de ceva efort să imprimi o fotografie sau să înregistrezi un video pe casetă. Aparatele foto erau scumpe și chiar dacă aveai unul, trebuia să cumperi în mod constant film, ceea ce însemna că în general oamenii făceau poze doar în momente speciale sau importante. Apoi trebuia să te duci să le developezi într-un studio și să plătești practic ca să le vezi. Și e fix efortul ăsta care le face să fie atât de speciale.

Oricând văd o amintire pierdută mă gândesc că acel moment trebuie să fi însemnat mult pentru acea persoană, dacă a decis să-l imortalizeze. Așa că dacă pentru ei a reprezentat ceva important, atunci are tot sensul din lume ca eu să încerc să salvez acel moment.

Personal, am o relație de genul love&hate cu noul mod în care ne documentăm viețile. Ador să fac poze în mod constant, dar în același timp importanța lor se diminuează atunci când poți să faci o mie de poze pe minut. Și cred că mulți oameni sunt de aceeași părere, și anume că o fotografie imprimată sau un video are cu totul altă valoare ca amintire.

Și mai e o chestie, încă nu am găsit modul ideal pentru a salva, împărtăși și organiza amintirile noastre digitale. Ne schimbăm telefoanele la câțiva ani, computerele au și ele aplicațiile lor, calitatea pozelor și ale clipurilor se pierde cu fiecare upload, platformele de social media vin și pleacă, hardurile externe sunt dificil de organizat și așa mai departe. Într-un fel, tehnologia a făcut ca totul să fie mai ușor: atât realizarea și împărtășirea amintirilor, dar și pierderea sau uitarea lor.”

David speră ca în viitor să devină mai ușor să ne mutăm toate amintirile digitale într-un singur loc, mai ales în contextul în care pierderea lor e mult mai frecventă decât cea a amintirilor fizice. Își amintește, de exemplu, de videoclipurile pe care le făcea în liceu pe Vine, dispărute fără urmă odată ce aplicația și-a dat obștescul sfârșit în 2017. Doi ani mai târziu, MySpace anunța că a pierdut tot conținutul utilizatorilor săi încărcat până în 2015 inclusiv, în mijlocul unei migrări de servere fără backup. Mercur retrograd au ba, 50 de milioane de melodii și 12 ani de materiale au fost pierdute pe vecie.

David speră ca în viitor să devină mai ușor să ne mutăm toate amintirile digitale într-un singur loc, mai ales în contextul în care pierderea lor e mult mai frecventă decât cea a amintirilor fizice. Își amintește, de exemplu, de videoclipurile pe care le făcea în liceu pe Vine, dispărute fără urmă odată ce aplicația și-a dat obștescul sfârșit în 2017. Doi ani mai târziu, MySpace anunța că a pierdut tot conținutul utilizatorilor săi încărcat până în 2015 inclusiv, în mijlocul unei migrări de servere fără backup. Mercur retrograd au ba, 50 de milioane de melodii și 12 ani de materiale au fost pierdute pe vecie.

Când îl întreb dacă se consideră o persoană nostalgică, se întreabă la rândul său dacă nu suntem un pic cu toții nostalgici? „Iubesc perioada în care trăiesc acum, dar mi-ar fi plăcut să pot experimenta cu atâtea alte epoci din istorie. Mă gândesc destul de des la lumea în care au crescut bunicii mei și mi-ar fi plăcut să știu cum se trăia în zilele lor. Unele amintiri pot părea aproape antice și îți dau senzația că oamenii din ele sunt super departe, că ar fi imposibil să empatizezi cumva cu ei.

Dar de fapt ne sunt foarte asemănători, în mai multe feluri decât ne-am putea închipui doar uitându-ne la o fotografie. Cumva tocmai asta a făcut Muzeul, în mod neașteptat, arătând viața de zi cu zi a unor oameni normali din atâtea epoci și locuri diferite: pe mine cu siguranță m-a ajutat să am o înțelegere mai bună a lumii și sper că a avut același efect și asupra celorlalți.”