de Irina Munteanu
Andreea Cristea are 20 de ani, nu se consideră nici ilustratoare, nici fotografă și nu vrea să ajungă nici regizoare, și nici scriitoare. Ce-și dorește însă este „să crească atât de mult încât să nu aibă loc într-un singur cuvânt.” Iar o privire asupra lucrărilor ei e de ajuns să intuiești că se află pe drumul cel bun.
Am invitat-o pe Andreea să inaugurăm noua noastră serie dedicată artiștilor pe care îi admirăm și îndrăgim, și să povestim despre munca ei, bagaje mereu făcute, lecții și procese creative.
Nu am foarte multe lucruri de spus despre mine și nici nu știu cum să vorbesc despre asta. Încă încerc să mă pricep, iar de multe ori îmi doresc să fi avut o ușă a corpului pe care să o pot trânti de fiecare dată când ne certăm. Mare parte din copilărie am fost poreclită de către prietenii mamei „mai spune-mi”, iar la petrecerile de ziua mea am preferat discuțiile adulților în locul activităților celor de vârsta mea. Din câte mi s-a spus, am fost un copil foarte greu de crescut.
Mereu am vrut să știu de ce și am cerut demonstrații aproape de fiecare dată când mi s-a spus „trebuie”. Totuși, s-a știut devreme că drumul meu se va construi de mână cu exprimarea. De la cursurile de dans la care am participat în clasele primare și cărțile pe care le-am „scris”, ilustrat și cusut singură pe la 6-7 ani, la primele filmări și fotografii cu telefonul mamei, toate la un loc mi-au dat forma în care mă aflu astăzi.
Nu-mi aduc aminte să fi avut vreun vis personal până spre liceu. Mereu mi-am dorit lucruri pentru ceilalți. Tot atunci am descoperit desenul ca pe o formă de terapie. Pentru că nu am vrut să învăț despre realitate de la oameni care nu aveau idei înrădăcinate în responsabilitate, am privit liceul ca pe o povară.
Scârțâitul markerelor pe tablă, neoanele care clipeau obosite deasupra noastră și o parte dintre profesori - toate m-au împins să-mi creez această scăpare sub formă de jurnal vizual-carnet. Pe urmă și-au făcut loc workshop-urile de film/foto, festivalurile, expozițiile și proiectele. Am început să învăț să discut și să ascult abia când am intrat la universitate în Anglia.
Într-o zi, profesoara m-a luat deoparte și mi-a spus "Oprește-te. De unde atâta nevoie de demonstrare, de unde atâta competiție?” Și cumva m-am oprit. De atunci am înțeles diferența dintre a lucra cu ceilalți, nu împotriva lor. Este un proces destul de greu pentru că nimănui nu-i pică bine să realizeze că nu este neapărat persoana pe care își dorea să o întruchipeze.
Cele mai grele colaborări și totodată cele de la care am învățat cel mai mult rămân acelea ale căror subiecte au fost atât de puternice și intime, încât eu nu am mai avut loc, iar ilustrațiile mele au trebuit să existe cât mai invizibil posibil. Cel mai mult am învățat de la (Oana) Barbonie despre asta. Ea m-a ajutat să înțeleg unde mă opresc eu și unde începe celălalt într-o colaborare. Și cred că este foarte important să-ți dai voie să înveți asta.
Nu îmi fac schițe sau planuri înainte să lucrez. Se întâmplă. Frustrările și experiențele acumulate fermentează în același vas până ajung să se rostogolească spre hârtie/aparat. La sfârșit mă uit la rezultat și văd că s-au legat fără mine.
Totuși, ceea ce fac de fiecare dată este să dedic o cantitate de timp considerabilă părții de research. Mai ales atunci când lucrez pentru proiecte în care sunt implicați oameni și poveștile lor. Consider că face parte din responsabilitatea mea ca persoană care a ales să practice meseria de artist. Niciodată nu simt că am cercetat, observat, ascultat destul.
Cred în și sunt pentru educarea despre responsabilitate și demnitate atunci când decizi să practici meseria de artist. Până acum am învățat că așa rămâi aproape de oameni, rămâi empatic. Atenție, nu ajungi, ci rămâi. Acasă m-am lovit de multe ori de problema asta. O parte dintre noi chiar nu știm cum să ne raportăm la ceilalți.
Și eu sunt în curs de acceptare și învățare. Am făcut și o să tot fac greșeli, dar cred în dialog și în binele pe care-l poate face ieșitul din zona de confort. E important să și greșești atâta timp cât nu încalci drepturile și libertățile altui om. Nu sunt mulțumită nici cu mine, nici cu felul în care gândesc și nici cu ce fac în momentul acesta. Știu că se poate mai bine, iar uneori mi-aș dori o hartă a binelui acesta ca să-i înțeleg extinderea.
Ilustrațiile din numărul de toamnă Glamour s-au legat având o parte din inspirație înrădăcinată în relația pe care o am cu mama. Mai tot ce am lucrat în ultimul an a gravitat cumva în jurul acestei teme, mamă-fiică, dar nu într-un mod general, ci foarte intim.
Filmul de sfârșit de prim an de facultate a fost unul experimental în care am explorat „amintirile” pe care le am despre copilăria mamei mele, fiind puternic influențată de Bill Viola, Cristina de Middel și Boltanski. Mi se întâmplă de când eram foarte mică să mi-o amintesc pe mama copil. Mă gândesc serios să explorez cât se poate de mult teritoriul acesta straniu al „memoriei” mele.
Când nu desenez, râd, plâng, mă enervez, fug, mă cert, întreb, scriu, fotografiez, filmez, fug, cunosc, aflu, întreb, lovesc în masă spunând că sunt independentă, fug, nu am răbdare, mă îndrăgostesc, trântesc, fug, experimentez, exagerez, mă ascund, fug iarăși... nu neapărat în ordinea aceasta. Am perioade destul de întinse în care nu lucrez nimic. Obișnuiau să mă sperie pentru că îmi imaginam că asta a fost, imaginația mea a secat, iar stadiul de burete s-a terminat.
Acum sunt liniștită pentru că știu că motivația se întoarce acasă mereu, precum o pisică iubitoare și independentă. Cât despre mine și viitor, nu reușesc să intuiesc multe. O vreme de acum încolo o să fiu cu bagajele făcute. Și este aproape ușor să pleci atunci când mai tot ce deții se află în tine. Cred că am mai zis asta pe undeva: tot ce-mi doresc de la munca mea pe viitor este să continue să existe.
În prezent lucrez la primul meu scenariu. Încă sunt în acel punct al procesului în care interiorul se traduce în exterior. În același timp, mă fascinează foarte tare partea de sunet. Asta de când i-am descoperit pe Loscil, Jana Winderen și Thomas Köner anul trecut. Nu știu sigur dacă o sa fac ceva propriu zis în direcția asta, știu doar că am realizat cât de mult îmi influențează starea sunetele din jur și vreau să înțeleg mai bine despre asta.
În al doilea semestru, în primul an de facultate, am primit ca temă să creăm un sunet pentru un sentiment la alegere, iar eu am înregistrat sunete care îmi provoacă rău și greață. Mereu pornesc de la cerință și merg în complet altă galaxie față de ceea ce mi s-a cerut. Profesorii mei au ajuns deja în punctul în care nu mă mai notează după criteriul respectării temei de cele mai multe ori și nu știu dacă e de bine.
Știu că primesc zâmbete atunci când povestesc despre ceea ce-mi doresc să fac. Și reacții de genul pus mâna în cap și oftat. Spre exemplu, prima zi în care am învățat să developez film mi-am petrecut-o dintr-un experiment într-altul. La sfârșit, G. mi-a spus că „după 9 ore în care mi-a fost profesor, are nevoie de un ceai și de o plimbare lungă.”