De când lucrezi la scenariu și ce te-a determinat să spui povestea asta? ___

Am început să scriu la „Monștri.” în 2014, inițial sub forma unui scenariu de scurtmetraj. Ideea era însă chiar mai veche de atât. Cu fiecare decizie, simțeam nevoia unei observări mai în detaliu a personajelor, nevoia de a îi înțelege, de a nu-i condamna pentru nimic din ceea ce fac.

Am vrut să înțeleg cu „Monștri.” ce se întâmplă în timp cu o relație de iubire atunci când nu există compatibilitate pe toate palierele, dar când cei doi se iubesc și se încăpățânează să fie ceea ce trebuie, pentru sine, pentru celălalt, pentru societate. Sper ca spectatorii să caute împreună cu filmul și să încerce să se descopere, să se înțeleagă și poate chiar să facă pace cu sine.

Spuneai, la premieră, că îi mulțumești lui Cristi Puiu pentru„Sieranevada”. Judith State tot de acolo a venit? ___

Cristi Puiu a fost extrem de generos în a mă lăsa să fac parte din acel proiect, din procesul complex prin care decidea direcția în care filmul avea să meargă. Cristi nu dă sfaturi, Cristi pune întrebări, întrebări care desfac mintea. Devotamentul lui față de idee și de proiect, față de viziunea lui artistică a fost o lecție.

Pe Judith am cunoscut-o luând parte la ultimele săptămâni de casting pentru „Sieranevada”. M-am bucurat când a fost prima actriță distribuită în film, pentru că am simțit că este un om care se dedică total unui proiect, asemenea lui Cristi. Ca regizor, ai foarte mare nevoie de devotamentul celor din jur. El vine ca o certificare a viziunii tale, a faptului că ce ai de spus contează și pentru alții.

Am rămas prieten cu Judith, dar recunosc că nu m-am gândit la ea pentru rolul principal din „Monștri.” Până cu câteva zile înainte de filmare, când, repetând o secvență în care avea un rol scurt, am văzut în ea exact ce am scris în personajul Danei. Sandra din „Sieranevada” și Dana din „Monștri.” sunt cum nu se poate de diferite, dar Judith are în ea toate datele unui actor de anvergură, unui actor capabil de flexibilitatea de a fi atât autoritar, cât și fragil.

Cum crezi că va fi primită scena dintre Cristian Popa și Șerban Pavlu de publicul, să-i zicem, de la MȚR? ___

O secvență de sex între doi bărbați e o raritate în filmele românești. De ce? Probabil pentru că norma e alta.

O să deranjeze secvența respectivă? Nu știu și recunosc că mă interesează doar în măsura în care acest lucru este un semn că spectatorul încearcă să își facă loc în cap și pentru altceva decât normă. Ori asta nu vine fără efort și tensiuni. Însă când se întâmplă, oamenii ajung să fie mai toleranți, mai deștepți, mai capabili de empatie. Ceea ce le doresc și unora din spectatorii de la MȚR.

Revenind, personajul lui Șerban Pavlu este un hibrid, un tip gay heteronormat, în care conflictul între propria-i sexualitate și norme a provocat o fractură importantă. De ce? Asta mi-aș dori să se întrebe spectatorii. Cum sper și să observe dansul intimității între cei doi bărbați, în care coregrafia este dictată alternativ de nevoia de apropiere și de pornirile sexuale.

Mare parte din „Monștri." e filmat într-un format 1/1, dar are și momente în care trece la widescreen. De ce ai ales să te joci așa cu formatele? ___

Formatul filmului se explică cel mai simplu prin nevoia de a sugera spectatorului că e foarte greu să cuprinzi identitatea unui om, că ea se întregește în timp, cu observație atentă și cu empatie.

Avem din ce în ce mai puțină disponibilitate de a merge spre celălalt și a-l înțelege. „Monștri.” este în primul rând un film despre ceea ce scapă privirii imediate, despre ceea ce se ascunde. Nu întâmplător, atât pentru spectator cât și pentru personaje, revelațiile cele mai mari vin în ultima secvență.

Care au fost cele mai mari provocări prin care ai trecut în realizarea filmului? ___

Să fac un casting de personaj homosexual în România – suntem mult mai deschiși la minte decât acum 10-20 de ani, dar încă poluați de clișeele ignoranței, să filmez în locații în care accesul este limitat prin reguli oarecum lipsite de logică (de exemplu, în România există, din 2018, o interdicție a BOR de a filma în biserici).

Dar poate cea mai mare provocare a fost să îi conving pe oamenii cu care am lucrat că ceea ce vom spune cu filmul este relevant și merită spus. Acum provocarea cea mai mare este să convingem și publicul că „Monștri.” este un film de care are nevoie.