Marije Vogelzang schimbă felul în care privim mâncarea

De Irina Munteanu

Plecând mereu de la o acțiune cotidiană - aceea de a mânca – food designerul sau (așa cum îi place să spună) eating designerul Marije Vogelzang creează experiențe, instalații interactive și produse care te ajută să privești mâncarea în moduri creative și neașteptate.

Marije a început să exploreze subiectul hranei în urmă cu 20 de ani, timp în care a deschis și vândut două restaurante experimentale, a fondat departamentul „Food Non-Food” în cadrul Design Academy Eindhoven și a inițiat Dutch Institute of Food and Design, o rețea globală care celebrează legătura dintre mâncare și design.

Pe Marije poți să o vezi la ediția de anul acesta a festivalului Unfinished, între 29 septembrie și 2 octombrie la București, unde speră să îi facă pe oameni să privească și să experimenteze diferit mâncarea pe care o consumă în mod obișnuit. Până atunci, am vrut să aflu mai multe despre relația ei cu mâncarea, în ce moduri ne aduce împreună și cum putem să o consumăm mai conștient.

Marije, Cum ai defini relația ta cu mâncarea?

Iubesc mâncarea și mă gândesc mult la subiectul acesta, dar nu e motivul pentru care lucrez cu ea. Cred că este un material minunat cu care poți să lucrezi – ca designer poți să creezi o cană din ceramică sau o masă, dar lucrând cu mâncare ai ocazia să pătrunzi literalmente în corpul altcuiva.

Mi se pare minunat că ceea ce fac eu devine parte din tine. Filozofic vorbind, ce mă inspiră pe mine cu adevărat e faptul că, în cele din urmă, mâncarea e conectată cu tot – de la politică, sănătate, ritualuri, statut social, la solul propriu zis. E ca și când întreaga lume există în corpul tău.

ce te-a uimit cel mai tare să descoperi despre mâncare în tot acest timp?

Când am început să lucrez cu mâncare, nu era un subiect luat prea în serios, multor oameni li se părea stupid ce fac. E amuzant, 20 de ani mai târziu, să vezi cât de mult sens are de fapt. Ca designeri creăm atât de multe lucruri, dar ne plictisim repede de ele. Pe când cu mâncarea, totul e ciclic, e parte din viață.

Cred că ce m-a surprins a fost când am început să înțeleg că pot să descopăr un întreg univers prin hrană. Dacă privești prin lentila ei, poți să vezi că e o lume cu adevărat magică. E ca atunci când pui semințe în pământ – ceva începe să crească și tu vezi de unde și cum crește.

Sunt atât de multe probleme care implică hrana – lipsa ei, obezitatea, inegalitatea etc. – dar în esență, e ceva magic legat de simplul aspect al hrănirii. Când se naște un copil e o experiență extraterestră într-un fel: dintr-odată un copil apare din corpul tău. Dar apoi începi să hrănești copilul și toate substanțele nutritive îi fac posibilă viața. Mă încântă omniprezența hranei și minunile pe care le oferă ea.

Ai vreun obicei alimentar sau un ritual cu care ai crescut și pe care poate l-ai păstrat și astăzi?

Părinții mei sunt olandezi, iar gastronomia olandeză nu e deloc bogată, în sensul că nu avem multe tradiții culinare sau obiceiuri alimentare. Dar cred că tocmai faptul că am crescut într-o familie în care nu existau tradiții m-a făcut să fiu interesată de ele.

Uneori vezi chefi povestind despre bunicile lor care făceau tot felul de preparate și asta i-a inspirat și pe ei, dar în cazul meu e exact pe dos. A fost o perioadă în care căutam cu disperare lucruri cu sens, care să mă conecteze cu ceva. Prietenii îmi povesteau că părinții lor moșteneau o bijuterie, pe care mai târziu o moșteneau ei și tot așa. Îmi plăceau poveștile astea pentru că în familia mea lipseau. Deci, din nou, absența a fost cea care mi-a deschis apetitul pentru tradiții.

Mai am o curiozitate pentru că e ceva ce mi s-a întâmplat de câteva ori. Ai vreun aliment pe care ai decis că nu poți să îl mănânci fără să îl încerci, dar odată ce ai făcut-o ți-a plăcut? De unde ne vin preconcepțiile astea?

Da, e foarte interesant. În cartea pe care urmează să o public toamna asta, „Lick it”, am scris un capitol despre cum învățăm să mâncăm. Ocazie cu care am stat de vorbă cu Bee Wilson, care a scris la rândul ei o carte pe tema asta (n.red.: „First Bite: How We Learn to Eat”) și concluzia ar fi că e vorba despre construcții mentale. Ne bazăm deciziile pe ce cunoaștem deja, de aceea atunci când am mai mâncat înainte ceva știm la ce să ne așteptăm.

Uneori o experiență negativă poate să aibă un efect asupra proiecțiilor noastre despre anumite lucruri. Ochii noștri nu sunt capabili să guste mâncarea, dar totuși o fac – atunci când vedem un aliment sau un preparat, ne imaginăm gustul pe care ar putea să îl aibă. Vedem o căpșună și ne așteptăm să fie dulce pentru că am mai mâncat înainte, dar dacă nu este dulce devenim confuzi.

Ochii noștri pot să guste doar ce am gustat noi înainte, nu pot să construiască gusturi noi. Așa că dacă nu te-ai mai întâlnit cu ceva, poate să fie înfricoșător. Psihologia mâncatului influențează mai mult experiența mâncării decât mâncarea în sine.

Sunt câteva alimente pe care nu pot să le consum pentru că sunt alergică la ele, dar mi se pare interesant cum ne raportăm la lucrurile astea. De exemplu, eu sunt alergică la arahide, aș putea muri dacă mănânc una, dar îmi amintesc gustul untului de arahide pentru că am apucat să mănânc la un moment dat. Așa am ajuns să colaborez cu o companie care creează arome artificiale, printre care și unt de arahide artificial.

Mă bucuram că am șansa să mănânc alune din nou și mă așteptam să îmi revină anumite amintiri având în vedere că nu am mai mâncat de atât de mult timp. Doar că la prima înghițitură am simțit o tensiune în corp și m-a cuprins senzația că „Oh nu, am mâncat alune, o să pățesc ceva”. Dar asta se întâmplă la nivel mental doar – realizezi că nu e o alună adevărată, că nu o să se întâmple nimic, dar tot nu poți să savurezi acel lucru.

Spuneai la un moment dat că mâncarea ne aduce împreună. pe lângă actul în sine și oportunitatea de a descoperi gusturi din toată lumea, cum altfel o mai face?

Cred că unul dintre modurile prin care o face, despre care nu vorbim prea des, este schimbul. Noi, oamenii, asta facem și am făcut-o dintotdeauna, de când eram vânători-culegători. Dacă eu aș fi vânat și aș fi avut foarte multă carne, aș fi schimbat-o pe unelte, de pildă. Ce e interesant la schimburile astea e că trebuie să avem încredere unii în ceilalți.

Când mersul normal al lucrurilor este perturbat, mâncarea și distribuția ei sunt la rândul lor perturbate, așa cum se întâmplă acum în Ucraina. Oricât ai spune că nu vrei să ai nimic de-a face cu țările vecine, în cele din urmă tot o să ajungi să faci schimburi comerciale cu ele. Și cred că schimbul acesta de alimente ne conectează pe toți, la nivel global.

Naționaliștii spun că nu vor să aibă decât mâncarea lor națională. Dar dacă te uiți la gastronomia țării lor o să observi că mănâncă preparate din alte țări. În Olanda, cartofii fac parte din bucătăria locală, dar ei vin de fapt din Peru. Mi se pare minunat că în ciuda granițelor dintre noi, mâncarea vine de pretutindeni și ar trebui să fim bucuroși că putem să ne hrănim cu așa ceva.

Atunci când mănânc ciocolată am o conexiune cu fermierii care au produs-o, indiferent unde se află în lume, pentru că într-un fel investesc în ce fac fermierii respectivi, așa cum ei investesc în ce se întâmplă în corpul meu în timp ce mănânc acea ciocolată. Poate e un clișeu, dar asta se întâmplă: suntem cu toții la un loc, împreună.

Ca designer, cum i-ai încuraja pe oameni să nu mai risipească mâncareA?

Nu cred că există un răspuns simplu la întrebarea asta. Unii spun că mâncarea ar trebui să fie mai scumpă, astfel încât oamenii să plătească prețul ei real. Poate fi un unghi, dar nu vrei ca oamenii să devină săraci. Pe de altă parte, mâncarea ieftină nu există pentru că deși plătești un preț mai mic pentru anumite alimente, altcineva trebuie să plătească în plus – cum ar fi solul care erodează.

Cred că asta e însă o idee politică, iar misiunea mea de designer e alta: să creez experiențe sau idei care să te facă să apreciezi mai mult mâncarea. Dacă îți crești propriile roșii, nu o să le aduni, o să uiți de ele și o să le arunci, ci o să te bucuri că în sfârșit s-au copt și o să apreciezi roșiile în general pentru că acum conștientizezi cât de mult durează să le crești. Când investești în ceva, acel lucru devine mai prețios.

E important ca oamenii să devină mai conștienți, mai apreciativi și mai articulați în legătură cu hrana și cu schimbările pe care le pot face astfel încât să devină aproape o sărbătoare actul de a mânca. Să investească timp în a-și crește propriile legume e un mod de a se raporta mai corect la mâncare, de a crea o legătură cu ea. Necesară ar mai fi educația – să înveți cum să gătești ceva simplu cu un gust fabulos și chiar să apreciezi acel preparat.

Plecând de la asta, aș vrea să vorbim puțin și despre viitor și cum crezi tu că va arăta hrana în viitor.

Nu cred că există un singur viitor, totul este deschis. Și nu vom ajunge în viitor pentru că trăim întotdeauna în prezent. E imposibil să mergi în viitor, vei fi întotdeauna în prezent. Cred că asta e cheia – prezentul leagă trecutul de viitor, ca atare ce trăim acum ar putea fi numit trecutul viitorului. Dacă ar fi să ne proiectăm în viitor și să privim înapoi în timp, ne vom vedea pe noi de acum.

Într-un fel, acțiunile noastre de acum vor avea un efect în viitor, pe de altă parte, ce se va întâmpla în viitor e imposibil de prezis. Nimeni nu a anticipat apariția telefoanelor mobile – poate unii au făcut-o, dar oamenii de rând nu și nici nu și le-au dorit, nu li s-au părut necesare.

Nu pot să spun că viitorul o să fie într-un fel sau altul. Dar există acum tot felul de tehnologii interesante care îmi dau speranță legat de viitor – de la modalități noi și ieftine de a crea apă desalinizată (pentru că în anumite părți de pe glob nu mai există suficientă apa potabilă), la modalități de a crea o proteină, care te ține în viață, folosind doar bacterii, electricitate și apă.

Lichenii nu sunt o inovație, sunt unele dintre cele mai vechi organisme din lume, dar am aflat că sunt și un super aliment care se dezvoltă foarte ușor și care ne-ar putea asigura hrana dacă condițiile de viață de pe planetă s-ar înrăutăți. Cred că umanitatea trebuie să găsească moduri prin care să transforme alimentele simple. Dacă ar fi ușor să avem acces la aceste alimente – să spunem că ar exista restaurante care oferă mâncare delicioasă bazată pe astfel de ingrediente – am putea face ușor tranziția către un viitor luminos.

Aș mai adăuga că viitorul o să depindă de felul în care gândim. Asta încerc și eu să fac – să îi ajut pe oameni să gândească mai creativ când vine vorba despre hrană pentru că dacă îți antrenezi mintea să fie mai creativă, devii mai rezilient.

Suntem educați la școală să facem ce ne spune profesorul să facem, apoi mergem la muncă și facem ce ne spune șeful nostru să facem. Marea majoritate a oamenilor nu sunt pur și simplu pregătiți să își folosească creierul într-un mod cât mai creativ și cred că asta ne face să ne degradăm din punct de vedere evoluțional. Mai ales când suntem într-un mediu confortabil, în care nu trebuie să ne gândim la mâncare – practic facem rost de bani, apoi facem rost de mâncare și nu ne gândim de unde vine sau cum o consumăm.

Fotografii de Hilde Harshagen, Hichem Braiek, Robert Eikelpoth și Charlotte Schreiber

Created with Newsroom AI