Ceci n’est pas un lockdown, cu Oana Uiorean

La Bruxelles îi spunem lockdown à la belge. Adică o carantină nu prea strictă, puțin surrealistă, în care nu ai voie să ieși dar totuși ai. Suntem încurajați să facem sport pe afară în fiecare zi, atâta vreme cât nu ne oprim pe vreo bancă în parc ci ne mișcăm fără întrerupere.

Dar oamenii se opresc pe bănci în parc, fac chiar și picnic în poiană, și nu se aleg decât poate cu o avertizare. Doar dacă faci parte din comunitatea musulmană sau arăți a imigrant, spre deosebire de expat, trebuie să te temi și să te ții cu strictețe de reguli. Atunci poliția nu e prietena ta.

Noi când ieșim la plimbare ținem distanța de alți oameni și ei de noi. Dacă nu putem traversa la timp pe trotuarul celălalt, ne întoarcem unii altora spatele. Pe mine mă umflă de fiecare dată plânsul.

Îi fac cu mâna în fiecare zi femeii fără adăpost care locuiește în cortul din coasta rampei spre autostradă și ea îmi răspunde. Pe bătrânul care s-a mutat în tribuna acoperită a terenului de rugby îl întreb, de departe, dacă are nevoie de ceva, dar nu mă aude.

Copiii nu mai au școală de o lună și sunt bine. Au revenit întrebările interesante. Mama, ce înseamnă lucrători sezonieri? Cum adică sunt ținuți închiși în barăci? Ce e aia sclavie? Au tras cu urechea la întâlnirile mele online cu colegele și colegii de la Colectiva Urzica.

Seara la ora opt ieșim la ferestre ca să aplaudăm lucrătorii din prima linie: asistentele și infirmierele, casierițele din supermarketuri, șoferii de autobuz și metrou, gunoierii. În cartierul meu muncitoresc de la periferia marelui oraș nu se cântă arii din opere. Se strigă însă: „Du fric, du fric pour l'hôpital public” și „Jos austeritatea.”

Afară e tot mai cald și ziua se lungește. Pe terenul de petanque se adună, ca pe vremuri, toți bătrânii. Poartă măști dăruite de vecina de pe rue du Bonheur, care le coase la mașină. Nu ar avea voie să stea împreună, dar la vârsta lor viața nu mai suferă amânare. A înflorit liliacul.