Mihaela Michailov: „M-am gândit, de multe ori, la toate mamele care în perioada asta sunt complet singure”

O numesc neliniștitoarea prezență. Acea prezență a pericolului care mi-a transformat unele zile în apăsare. O apăsare care a crescut în prezența copilului: dacă ni se întâmplă ceva? Câteva zile, imediat după închiderea grădiniței, am trăit destul de intens neliniștitoarea prezență.

Apoi am încercat puțin câte puțin să mă distanțez de ea și să mă concentrez pe jocurile „de-a”, multe jocuri „de-a” și din când în când animate. La-nceput simțeam că trebuie să fiu în formă non-stop. Apoi am simțit că nu trebuie nimic. Și asta m-a liniștit.

Timpul a devenit pasta unei singure zile. Am încercat să o trăim amândoi pictând scaune cu două guri și doi ochi, făcând fluturi în nisipul kinetic, dansând, sărind peste sticle, transformându-ne în „croitori de păr”, și-n „doamne la plajă cu mască din nisip de super erou”.

Cel mai greu mi s-a părut să încasez postările altor mame pentru care totul părea o nesfârșită fericire. Mi se părea că o umbresc, că nu reușesc să fiu mereu cu zâmbetul pe buze. Că mă las copleșită, că mă simt obosită. M-am învinovățit că uneori aștept să stea copilul cu tatăl lui.

Închei cu o poveste pe care am inventat-o amândoi. Eu mai puțin. Copilul mai mult.

„În Omuleția, toți omuleții s-au trezit într-o dimineață să meargă la omugrădinițe și omuciocolanda, dar le-a zis la cască un omudomn că e închis peste tot. Atunci omupisica a zis: ba nu, uite că încă afară nu e închis. Încă avem deschis afară.”