MIHAELA MICHAILOV

dramaturg și membră a colectivului Centrul de Teatru Educațional Replika

O numesc neliniștitoarea prezență. Acea prezență a pericolului care mi-a transformat unele zile în apăsare. O apăsare care a crescut în prezența copilului: dacă ni se întâmplă ceva? Câteva zile, imediat după închiderea grădiniței, am trăit destul de intens neliniștitoarea prezență.

Apoi am încercat puțin câte puțin să mă distanțez de ea și să mă concentrez pe jocurile „de-a”, multe jocuri „de-a” și din când în când animate. La-nceput simțeam că trebuie să fiu în formă non-stop. Apoi am simțit că nu trebuie nimic. Și asta m-a liniștit.

Mi-am zis: lumea începe în fiecare zi lângă noi doi. Până a doua zi dimineață. Restul mai vedem.

Timpul a devenit pasta unei singure zile. Am încercat să o trăim amândoi pictând scaune cu două guri și doi ochi, făcând fluturi în nisipul kinetic, dansând, sărind peste sticle, transformându-ne în „croitori de păr”, și-n „doamne la plajă cu mască din nisip de super erou”.

Uneori când copilul adormea, simțeam că tot corpul meu se topește. Încercam să-l țin treaz ca să mai fac lucruri. Apoi lucrurile s-au subțiat.

Cel mai greu mi s-a părut să încasez postările altor mame pentru care totul părea o nesfârșită fericire. Mi se părea că o umbresc, că nu reușesc să fiu mereu cu zâmbetul pe buze. Că mă las copleșită, că mă simt obosită. M-am învinovățit că uneori aștept să stea copilul cu tatăl lui.

Și m-am gândit, de multe ori, la toate mamele care în perioada asta sunt complet singure. La cât de istovitor trebuie să fie să le duci pe toate în tine. Singură.

Închei cu o poveste pe care am inventat-o amândoi. Eu mai puțin. Copilul mai mult.

„În Omuleția, toți omuleții s-au trezit într-o dimineață să meargă la omugrădinițe și omuciocolanda, dar le-a zis la cască un omudomn că e închis peste tot. Atunci omupisica a zis: ba nu, uite că încă afară nu e închis. Încă avem deschis afară.”

Ajungem la tine pe mail în fiecare marți și vineri!