ALICE MONICA MARINESCU

actriță și dramaturg

Trezirea la nouă și jumătate. Cu puțin noroc. Copilul e în acțiune de pe la nouă fără ceva, dar cu ceva îngăduință din partea lui, mai zac până la și jumătate, în care aud de mai multe ori: „Mami! Am caca!”, „Mami! Am pipi!”, „Mami! Uite ce am făcut!”. Mormăi în somn „du-te la baie!”, „mai lasă-mă să dorm un pic...”, „strigă-mă când ești gata să vin să te șterg!”.

Trebuie să recunosc că „Mami am caca!” e printre replicile mele preferate, căci îmi garantează vreo 10-15 minute de liniște. Caca și desenele animate îmi dau spațiu să respir, să-mi adun gândurile sau să gătesc în liniște. Deci ziua începe la 9 jumate și dacă totul merge bine, pe la 11 jumate am terminat cu micul dejun.

Nu avem un program fix, dar lista de sarcini e interminabilă și toate decurg ciclic: spală dinții, spală rufe, întinde rufe, pregătește prânzul, pornește mașina de spălat vase, golește mașina de spălat vase, clătește vasele, umple mașina, strânge din jucării ca să nu calci pe ele și să cazi în cap, în paralel activități (eventual din caietele de activități), puzzle-uri, labirinturi.

„Găsiți cinci șoricei albi”, „Numărați patru bălți de apă”, „Ca să câștige întrecerea, cavalerul trebuie să ajungă la adversarul său. Ajutați-l!”. „Mami ce e adversarul?”

Caietele de activități asigură reprize de câte 20-30 de secunde de liniște, întrerupte de întrebări, citit următoarea sarcină, lăudat rezultatele – numărat împreună.

Încerc măcar o oră și ceva pe zi s-o petrecem afară. Alergăm pe străduțe, ne suim în copacii de pe lângă blocuri, mirosim flori, adunăm bețe, copilul inventează joc după joc, iar eu mă conformez, uneori scrâșnind din dinți, că nu prea am chef și resurse să mă transpun mereu înapoi la patru ani, să repet aceeași acțiune de peste 10 ori, să îmi imaginez că sunt pompier sau polițist sau dragon.

Casa noastră s-a transformat și ea într-un loc de joacă permanent – se trage cu arcul pe oglinzi, se dansează, se desenează la tablă, se construiește, se sare de pe un pat pe altul, jucăriile sunt peste tot, strâng o tură, ca să fac loc pentru altă tură. Viața cu copil nu e foarte diferită de cum era înainte, timpul e diferit.

Ești în „mothering mode” non-stop și îți cere mult mai multă imaginație și dedicare.

Practic e asemănătoare cu viața din perioada lăuziei. Totul gravitează în jurul bebelușului (acum în vârstă de patru ani jumate). Cum au constatat studiile, pentru o singură persoană reprezintă echivalentul a două joburi full-time și jumătate. Doar că sunt neplătite, ești la dispoziția micului patron la orice oră, în orice condiții, chiar și când stai pe budă.

Când se termină ziua și îmi recapitulez tot ce am făcut – mă simt aproape ca o mamă exemplară – am reușit încă o zi să organizez 2-3 mese hrănitoare și chiar să conving copilul să mănânce ceva (un coșmar), am oferit distracție măcar jumătate din timp; iar munca domestică repetitivă și sisifică – se simte și ea ca o oarecare victorie.

Încerc să nu contabilizez momentele în care îmi ies din pepeni, în care îmi vine să-l lipesc de pereți sau în care pur și simplu îi strig exasperată „Da mai fă ceva și singur măi copilule! Măcar pune mâna pe linguriță și bag-o singur în gură!” - „Dar maaaami!”. Aud deja în cap pe repeat „dar maaaami...”, „Maaaami!”, „Uite mamiiii!”, „Nu vreau mami!”, „Hai maaaaami!” - un „maaaaami” lung, miorlăit, pe tonalități înalte mă zgârie pe creier.

Sunt mândră de fiecare moment în care reușesc să fac opusul a ceea ce-mi vine.

Mă gândesc la cât de nedrept ar fi față de ființa asta mică, care n-are nicio vină pentru toată situația asta și fac un shift puternic către empatie. În ciuda impulsurilor violente, încep să-l mângâi, să ofer din nou grijă, căldură și răbdare și tandrețe. Mă forțez și ușor ușor se simte ca fiind alegerea corectă.

Mă gândesc că asta e probabil așa-zisul „instinct matern” - să înveți să te abții de la toate lucrurile oribile pe care îți vine să le faci copilului. Astea sunt cele mai mari reușite.

Mai ales atunci când sunteți sechestrați în casă, doar voi doi – 24 din 24 și știi că asta înseamnă mult mai puțin spațiu și timp pentru nevoile tale – de orice fel – cred că învăț în perioada asta să cer de la mine mai puțin și să mă mulțumesc cu mai puțin.

În vremuri de Corona potențialul să fii o mamă model e mai mare, dar și potențialul să fii o mamă abuzivă e mult mai mare. Cred că așa îmi imaginez mersul pe sârmă.

Pășești cu grijă și concentrare la fiecare pas. Mai cazi, te agăți mereu în ultima clipă, te ustură palmele și trebuie să-ți încleștezi toți mușchii ca să te repoziționezi.

Te redresezi apoi, ca și cum nu s-a întâmplat nimic, respiri adânc și îți aduni energiile pentru următorul pas.

Ajungem la tine pe mail în fiecare marți și vineri!