Lucas Viallefond, despre conexiunea cu invizibilul în dans și nevoia de a-ți acorda timp

De Irina Munteanu

Începând din octombrie, timp de opt luni, 12 dansatori și performeri la început de drum au ocazia să învețe și să se formeze sub mentoratul unora dintre cei mai importanți coregrafi și dansatori de pe marile scene ale lumii, într-un proiect inițiat de Centrul Național al Dansului București.

Pe primul invitat, profesorul Lucas Viallefond (dansator și coregraf la Paris Opera School, English National Ballet School și Preljocaj, printre altele), l-am întâlnit la mijlocul mentoratului său din cadrul Academiei de Dans și Performance, prilej cu care am discutat despre prime impresii, lecții predate (și învățate), evoluție și nevoia de a acorda timp explorărilor artistice.

Lucas, cum a fost experiența ta de până acum la Academia de Dans și Performance?

Sunt în București de două săptămâni, timp în care am lucrat foarte mult pe ideea de spațiu cu studenții mei. Încă din prima zi i-am rugat să aibă la fel de multă răbdare cu mine cât o să am și eu cu ei. Până acum am introdus câteva elemente de spațiu și dinamicitate a corpului – în prima săptămână au început să înțeleagă mai bine despre ce vorbesc, iar în a doua ne-am concentrat mai mult pe corp. Acum sunt pregătiți să se joace cu aceste elemente.

Pentru că am foarte mult timp – predau trei ore în fiecare dimineață, apoi am după-amiaza liberă –, am vizitat zece muzee până acum și am descoperit orașul pe jos. Am încercat să nu fiu turist în București, ci să absorb absolut totul, să asimilez energia locului și să înțeleg oamenii de aici.

Poți spune că te-a inspirat în vreun fel orașul?

Toate orașele pe care le vizitez mă inspiră într-un fel, dar nu știu niciodată exact cu ce rămân din fiecare. Îmi place să spun despre corpul meu că este un tort – iau laptele dintr-un loc, ciocolata din altul, nu pot separa ingredientele. Dar mă inspiră cu siguranță ce văd, în special picturile din muzee. Am văzut multe picturi create de artiști români în ultimele zile și pentru că sunt genul de om care se uită 10 minute în șir la o lucrare, simt că o să le port cu mine.

știu că susții aici un curs intensiv de dans, așa că sunt curioasă în ce constă și cum decurge el mai exact.

Lucrăm trei ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Trei ore cu un dansator care nu mă cunoaște și pe care nu îl cunosc e foarte mult. În mod normal un curs ține o oră. O lună petrecută aici este un timp îndelungat pentru mine, dar totodată foarte scurt fiindcă nu pot comprima totul într-o lună, așa că a fost nevoie să mă gândesc foarte bine ce le pot oferi cursanților.

Am decis alături de ei să avem două ore în care ne antrenăm corpurile și o oră de teorie sau creație. În primele două săptămâni am lucrat foarte mult pe teorie, am exersat, am învățat spațiul și am început să creăm un pic.

La final, ești mai obosit mental decât fizic, pentru că trebuie să te concentrezi pe toată informația care vine spre tine. Rezultatele sunt însă pe măsura concentrării – am început deja să le văd și îmi plac foarte mult.

Ai plecat la drum cu anumite așteptări? Ce te-a surprins să descoperi când ai ajuns aici?

Încerc mereu când ajung într-un loc să fiu ca o pânză goală. În primul rând pentru că îmi este teamă de studenți – nu îi cunosc, sunt foarte stresat de reacția pe care o vor avea față de munca mea și încerc să îi ascult, să le ascult corpurile, să văd ce nevoi au. Ce m-a surprins aici este că m-au învățat ei pe mine la fel de mult cât i-am învățat eu pe ei.

În mod normal, predau tinerilor între 15 și 18 ani, pe când cursanții de aici au de la 18 la 30 de ani. Am încercat să nu vin în postură de profesor, ci de egal, de artist, pentru că unii dintre ei sunt deja coregrafi și putem discuta fără să existe o ierarhie între noi.

Am vorbit mult despre spațiu, despre ce funcționează pentru ei și m-a bucurat că nu le-a fost frică să pună întrebări. Lucru care m-a surprins la început pentru că predând generațiilor mai tinere, am observat că nu prea fac asta, deși le cer să o facă. Aici, în schimb, au mereu întrebări, iar asta mă face să îmi analizez propria muncă, să găsesc modalități prin care să-mi exprim gândurile pentru fiecare dintre întrebările lor, să mă adaptez.

Eu am învățat multe de la ei despre metoda mea pedagogică, iar ei au învățat multe de la mine pentru că majoritatea lucrurilor pe care le predau sunt o noutate pentru ei. E un schimb în adevăratul sens al cuvântului – ei pun întrebări, iar eu uneori îi rog să mă provoace, să îmi arate lucruri pe care să le încerc și eu astfel încât să existe egalitate în sala de curs. Asta îmi place mult.

Poți să îmi povestești puțin despre parcursul tău de profesor? Ce te-a făcut să alegi drumul acesta?

Aveam 22 de ani, studiam dansul contemporan în Paris și plecasem în Germania să mă perfecționez pe metoda Jooss-Leeder. Atunci am aflat că Ballet Preljocaj, una dintre cele mai importante companii de dans contemporan din Franța și din întreaga lume, desfășura un turneu în Austria și avea nevoie de cineva să meargă acolo să predea.

Un prieten din companie m-a rugat pe mine să predau, ceea ce am făcut timp de o săptămână. Așa am descoperit că îmi place să lucrez cu dansatori, să îi ajut să devină mai buni. Într-un fel asta mă face și pe mine să fiu mai bun. Dacă văd pe cineva că și-a îmbunătățit abilitățile, înseamnă că și eu m-am îmbunătățit, că am evoluat cumva. De la acel curs nu m-am mai oprit niciodată și mai predau inclusiv la Preljocaj uneori.

Când sunt în studio și predau mă simt bine, deci cred că am devenit profesor fără să caut neapărat să devin unul. Și înainte să predau, îmi amintesc că unii colegi mă rugau să le urmăresc mișcările, să le spun unde greșesc și să le corectez. Cred că am un ochi pentru astfel de lucruri.

Când ești singur, doar tu cu tine în studio, se întâmplă să te privești prin ochii de profesor?

Uneori da și mi se pare un blestem pentru că atunci când sunt singur încep mă judec, lucru pe care nu îl fac cu studenții mei. Asta e partea dificilă – nu ești niciodată singur în studio, chiar dacă nu mai e nimeni acolo. Ești tu cu toți demonii tăi. Mai întâi trebuie să te asiguri că i-ai îndepărtat de acolo și abia apoi poți să începi munca.

Poate că nu arăt bine, dar ce contează e că încerc. De multe ori spun că menirea artistului este să încerce fără oprire. Uneori reușești, alteori nu, dar tot înveți ceva despre ce nu ar trebui să faci, deci într-un fel rămâi cu ceva.

Tocmai de aceea nu am oglinzi în apartamentul în care locuiesc, iar când călătoresc și stau la hotel, cer să îmi acopere oglinda. Nu vreau să văd cum arăt, ci vreau să simt, astfel încât să mă pot mișca în sentimentul corect, nu în forma corectă. Pentru mine, ce simt este mult mai important decât felul în care arăt.

Asta mă face curioasă să te întreb cum arată o zi obișnuită pentru tine.

În primul rând, foarte solitară, pe jumătate e alegerea mea, pe jumătate nu. Încep ziua antrenându-mă, fără să iau micul-dejun, apoi predau, dacă am cursuri, sau doar mă plimb pentru a lua pulsul orașului. Ajung acasă și lucrez mult în capul meu, citesc despre dans și teorie și încerc să traduc niște cărți din limba germană în limba franceză sau engleză.

Acum scriu o carte de pedagogie și petrec mult timp lucrând la ea după-amiaza. În rest, gătesc foarte mult, în special deserturi. Obișnuiesc să fac torturi, pe care încerc să nu le mănânc, ci să le aduc la cursuri. Cu cât mănâncă mai mult studenții mei, cu atât mănânc eu mai puțin (râde).

Mențin o conexiune constantă cu mișcarea – fie că se întâmplă la clasă sau la plimbări. Sunt atent la frunzele copacilor, la flori, la copii care aleargă, la oameni care merg pe bicicletă sau cântă. Ascult muzică clasică, nu mă dau în vânt după muzica contemporană, dar încerc să nu ascult prea multă pentru că mă influențează foarte tare, îmi afectează starea de spirit.

Îmi place, de pildă, sunetul pianului – când unul dintre prietenii mei cântă la pian, îmi place să mă așez pe jos, sub pian, și să primesc muzica direct din vibrații. La fel și la violoncel – ating instrumentul și simt vibrațiile în tot corpul. E ceva ce explorez ca dansator și caut să fac publicul să simtă la rândul său.

Este vorba despre atmosferă, despre ceva ce vine din interior. Conexiunea cu invizibilul. Dansul este arta de a face invizibilul vizibil – cum va arăta corpul, ce formă va lua dacă simt cu adevărat vibrația în interiorul meu. Pentru că vibrația îmi face corpul să se miște într-un anumit fel, trebuie să fiu onest cu felul în care ascult, așa fel încât forma să fie și ea onestă.

Exact ca în pictură. Prima oară când am văzut o pictură de Kandinsky a fost pe hârtie și mi s-a părut naivă. Apoi am văzut-o într-o expoziție la Paris și m-a șocat complet. Era reală, nu puteam să exprim ce simt. Mă uitam la ea și înțelegeam totul. Dacă Kandinsky a decis că pictura are doi metri înseamnă că și trupul trebuie să o experimenteze la fel, nu o mică parte din ea reprodusă în alt format. Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai când vezi o operă de artă pe viu.

Asta încerc să fac zi de zi – să creez conexiuni sau să descopăr legături între mine și anumite lucruri.

În ce măsură faci asta conștient?

Trebuie să se întâmple conștient, chiar dacă de cele mai multe ori nu este. De pildă, mă plimb printr-un muzeu și la un moment dat mă opresc asupra unei lucrări care îmi transmite mai mult decât restul. Nu pot să îmi explic ce o face specială, dar trebui să mă opresc să ascult ce are de spus. La fel și pe stradă – uneori încerc să pășesc conștient, să simt pasul, să aud fiecare sunet din jur, alteori trec prin toată agitația orașului, fără să mă concentrez pe ceva anume.

Am realizat ceva foarte important: arta are nevoie de timp. Când mergi să vezi o piesă de Shakespeare, ea durează la fel de mult ca acum 100 de ani pentru că ai nevoie de timp să o parcurgi. Dacă vrei să interpretezi o sonată de Mozart care durează 10 minute, vei avea nevoie de 10 minute în care să faci asta, altfel va suna diferit. Nu se poate mai repede de atât.

Când dansezi nu ai niciun motiv să te grăbești – dacă mișcarea e lentă, trebuie să te miști încet. Când trebuie să gătești sau să mănânci, poate o faci cât mai rapid, pe când atunci când dansezi e nevoie să îți acorzi timp. E singurul mod de a învăța.

Să construiești un corp ai nevoie de timp, aproape ca atunci când înveți să vorbești. Creierul are nevoie de timp să înțeleagă și nu avem cum să îl grăbim să o facă mai repede decât poate. Putem să îl împingem să o facă, dar tot are nevoie de timp. Asta le spun mereu studenților mei – să nu se grăbească, să învețe pas cu pas.

Mi se pare că e o lecție importantă pe care putem să o aplicăm și pe alte paliere ale vieții.

Da, uneori trebuie pur și simplu să aștepți momentul potrivit. Sigur, poți să te bucuri instant de anumite lucruri – ca atunci când primești rapid ceva bun de mâncare – dar acestea sunt plăceri mici în comparație cu ce satisfacție obții atunci când ai investit timp în ceva. Așa realizezi că ai avut nevoie de tot ce s-a întâmplat de-a lungul timpului, plăcerea se multiplică de mii de ori și te bucuri mai multă vreme de ea, persistă în corpul tău.

Asta mi se pare fascinant la dans – corpul este magic, poate să facă lucruri extraordinare, însă are nevoie de timp și de multă muncă. Talentul este inutil dacă nu muncești. Prefer oricând pe cineva mai puțin talentat, dar care muncește enorm să creeze ceva onest, decât pe cineva talentat, dar care nu face nimic.

Îmi place să-i văd pe studenți lucrând, să văd cum corpurile lor evoluează zi de zi. Evoluția lor e cel mai minunat lucru pe care îl poți primi ca profesor. Chiar și marii dansatori ai lumii au nevoie de oameni care să îi împingă puțin câte puțin să evolueze.

Cu ce ți-ar mai plăcea să rămână studenții tăi după ce ți-ai încheiat cursul?

Sper să nu se oprească niciodată din a căuta. Le-am spus că munca e un proces continuu de a încerca și a eșua. Din când în când încercările dau roade și asta te face să mergi mai departe. Toată viața trebuie să încercăm. Frustrările ne arată că nu suntem încă în punctul în care ne dorim să fim, ca atare trebuie să încercăm încă o dată și încă o dată.

E important să fim mulțumiți de munca noastră, dar e important și să nu fim și să nu uităm că întotdeauna putem să fim mai buni. Le doresc să nu uite niciodată că există mereu un mod de a face ceva în plus – nu neapărat mai grandios, dar mai sincer. Chiar dacă nu putem face un lucru perfect, putem să ne apropiem de acel ideal.

Created with Newsroom AI