
Mihai Ghiduc
8 aprilie 2019
„Leto” sau rock n’roll cu voie de la partid
Săptămâna aceasta, intră în cinematografe, „Leto”, un film rusesc care spune povestea înființării Kino, una dintre cele mai apreciate trupe rock din fosta Uniune Sovietică. Filmul regizat de Kirill Serebrennikov a fost nominalizat la Cannes.
Dacă nu ai auzit de Kino, știi cu siguranță piesa asta:

Ca o coincidență, tot astăzi s-a anunțat că regizorul Serebrennikov a fost eliberat din arestul la domiciliu la care fusese condamnat acum un an și jumătate, condamnare pe care multă lume a văzut-o ca motivată politic, perioadă în care a și finalizat filmul.

Motivat politic era și Clubul de Rock din Leningrad, locul în care s-a înființat Kino, cu sprijinul unui rocker mai în vârstă, Mike Naumenko de la Zoopark, trupa după piesa căreia e numit filmul.
Filmul nu insistă pe acest fapt, prezentând epoca mai ales prin anecdote: bătrânul care-i ceartă pe „punkiști” în tren, oamenii care aveau grijă să nu te ridici în picioare la concert, ședința de aprobare a versurilor care se transformă într-o glumă, omul de la partid care supravechea tot, păcălit că e o „trupă umoristică”…

Pentru cine a văzut „Dovlatov” filmul despre poetul rus din Leningrad, a cărui acțiune se petrece cu circa un deceniu mai în urmă, schimbarea e majoră.
Dacă la începutul anilor ’70, ieșirea din linie era pedepsită, iar presiunea evidentă (într-un final, Dovlatov emigrează), în anii ’80, comuniștii încearcă o abordarea în care „libertatea de exprimare artistică” e la fel de atent controlată, dar dând impresia că sunt mai relaxați.

Spre deosebire de Dovlatov, când unuia dintre protagoniști i se propune să emigreze, aceasta acceptă că rock-ul sovietic nu e decât o copie a celui occidental și spune că preferă să fie „broască în mlaștina mea”.

Filmul se concentrează însă pe triunghiul amoros dintre Victor Tsoi, solistul Kino (jucat de coreeanul Teo Yoo), Mike Naumenko (Roman Bilyk) și nevasta acestuia, Natalia (Irina Starshenbaum) și lasă cumva problemele politice pe fundal.
Micile videoclipuri animate, în care personaje din tren, troleibuz sau de la petreceri cântă melodii occidentale sunt întrerupte brutal de un personaj care insistă să spună că lucrurile acelea nu s-au întâmplat – deși ar fi fost cool să se întâmple. Încă o formă de a spune că, de fapt, libertatea artistică nu exista cu adevărat în Rusia sovietică.


Chiar și așa însă, superstaruri au apărut, iar influența lor asupra muzicii rusești – și, după cum se vede din primul clip, chiar și a celei românești – e incontestabilă. Filmul acesta e despre ei.
Go to page
We're sorry, it looks like your browser doesn't support this experience.