Inspirat din propriile experiențe ale autoarei, „Lingua Franca” explorează situația lucrătoarelor filipineze din serviciile de îngrijire domestică în contextul politicilor de imigrație înăsprite ale administrației Trump și al violenței în creștere asupra persoanelor trans în Filipine.

Cineclubul F-SIDES găzduiește proiecția lungmetrajului pe 24 iunie, la Atelierele Malmaison, de la ora 20:30. Ocazie cu care am stat de vorbă cu Isabel Sandoval despre multele roluri pe care le-a luat în brațe în cel de-al treilea ei film, despre experiența pe deplin satisfăcătoare de a-și urma viziunea și forța creatoare, dar și despre planurile ei de viitor care confirmă că nu trebuie să o scapi din vedere.

Cum ți-a venit ideea pentru „Lingua Franca” și cum s-a legat întreaga poveste?

După ce mi-am terminat cel de-al doilea film, „Aparisyon”, mi-am început tranziția. La acel moment, eram deja în Statele Unite de opt ani și chiar dacă pentru primele două lungmetraje m-am întors să filmez în Filipine, pentru „Lingua Franca” am simțit că America a devenit suficient de „acasă” încât să filmez acolo, mai exact în New York.

Acesta este și primul film din cariera mea care atinge într-un fel propria mea experiență de femeie trans pentru că am început să lucrez la scenariu în timp ce trăiam schimbările fizice, care vin odată cu tranziția și cu terapia hormonală, dar și pe cele emoționale și psihologice.

Inițial „Lingua Franca” trebuia să fie o dramă romantică despre o femeie trans care locuiește în New York și care dezvoltă o legătură amoroasă cu un bărbat care nu este la curent cu identitatea ei. Apoi, în timp ce scrisesem deja jumătate din scenariu, au venit alegerile din 2016, iar Trump a fost ales.

Ca restul minorităților care trăiau la acea vreme în Statele Unite, îi cunoșteam bine politica și convingerile, așa că am fost prinsă într-un fel de criză existențială în care mă întrebam ce se va întâmpla cu imigranții și cu minoritățile sexuale ca mine acum că acest om este președinte. Din acel punct am început să ofer temei imigrării un unghi important în poveste.

Este și motivul pentru care ai decis să joci tu rolul principal din film?

Ține mai mult de felul în care mă privesc ca artist, în ideea că nu este obligatoriu pentru mine să am un singur rol în întregul proces creativ. Suntem învățați de obicei că filmul presupune un efort colectiv sau se așteaptă de la noi să facem un singur lucru atunci când producem un film, dar fiindcă eu nu am studii în acest domeniu și sunt o cineastă independentă, m-am obișnuit să mă simt mult mai în elementul meu dacă mă ocup de diferitele aspecte ale filmului.

În același timp, pentru mine e foarte important să-mi păstrez integritatea viziunii creative și de aceea prefer să-mi asum rolurile cruciale într-un film, rolurile care fac posibilă exprimarea acestei viziuni, de la scenariu și până la rezultatul final, de pe ecran, fără compromisuri.

Deci te mai vezi aplicând aceeași formulă și pe viitor.

Da, sper să mai scriu, să mai regizez, să mai editez, dar și să și joc în următorul meu proiect, „Tropical Gothic”, un lungmetraj care se desfășoară în secolul al XVI-lea, în Filipine, la începutul epocii coloniale spaniole. Totuși, asta nu e o traiectorie pe care mi-o doresc în absolut toate filmele.

Nu-mi propun să joc numai în propriile filme, ci vreau să o fac în cele care mă pasionează cu adevărat. Iar dintre lucrurile pe care le fac în acest domeniu, actoria cred că este cel mai de preț dintre ele și de aceea vreau să o fac numai atunci când mă simt cu adevărat inspirată, nu doar de dragul de a o face sau pentru bani.

Pentru că spui că actoria este o experiență specială pentru tine, sunt curioasă ce lecții ai învățat până acum.

Cred că mai ales în culise, dar și din munca la „Lingua Franca”, am învățat că este important să lupți pentru viziunea ta, să te aliniezi cu ea și să lucrezi doar cu oamenii care chiar înțeleg ce vrei să faci și te sprijină în totalitate. În industria filmului din Statele Unite, creatorii și artiștii ca mine nu au întotdeauna un cuvânt de spus sau putere de decizie legat de producție, însă atunci când poți să reziști acestor lucruri și să insiști să mergi pe drumul tău, reușești să-ți transmiți viziunea cât se poate de clar.

În ceea ce privește meșteșugul poveștii cinematografice, cea mai importantă lecție este că la finalul zilei, oamenii nu vor ține întotdeauna minte detalii legate de intrigă sau trăsături ale personajelor, ci vor reține felul în care filmul tău i-a făcut să se simtă. Așa că dacă ești pe deplin conștient de experiența emoțională pe care o creezi și încerci să o faci pe cât de unică și intensă posibil, asta te va face și pe tine ca realizator de film să fii diferit, iar munca ta să fie remarcată.

Tu nu ai urmat o școală de film, dar ai în schimb studii de psihologie. Cum te-a ajutat asta în creionarea personajelor?

Cred că cel mai important lucru pe care l-am dobândit este felul în care abordez personajele în filmele mele. Caut să creez figuri complexe și mă atrag paradoxurile. Atât personajele, cât și persoanele din care sunt inspirate acestea tind să facă lucruri în contradicție cu ceea gândesc sau cred inițial, iar ce le face să fie atât de fascinante este faptul că sunt mult mai mult decât se vede la suprafață.

Pe lângă părțile satisfăcătoare, cum au arătat provocările pentru tine în crearea acestui film?

Cu „Lingua Franca”, pentru că am avut control complet asupra lui, m-am bucurat de fiecare minunt și nu am întâmpinat niciun fel de provocare. Dar acum că încep să-mi croiesc drum în industrie și lucrez și pe alte proiecte, nu mai am aceeași autonomie și mă văd nevoită să mă adaptez sau să mă obișnuiesc cu ideea că viziunea mea nu este cea finală.

E important pentru mine în continuare să mă asigur că mă leagă ceva de un proiect înainte să mă dedic. Sunt genul de om care fie se implică în totalitate, fie nu o face deloc – dacă nu cred cu tărie într-un proiect și nu simt că pot să contribui real, atunci nu mă pot implica.

Acum că era Trump s-a încheiat, ce schimbări ai observat legat de temele pe care le abordezi în „Lingua Franca”?

Cred că pe lângă faptul că Trump nu mai este președintele Statelor Unite, simt că am lăsat în urmă schimbarea mea de sex, iar acum prioritățile mele s-au schimbat. De exemplu, următorul meu film, „Tropical Gothic”, este o alegorie a colonizării și a imperialismului, pentru că am simțit multă vreme nevoia să o explorez mai profund în filmele mele.

Am senzația că multe persoane care provin din teritorii colonizate în trecut de marile puteri europene simt nevoia să-și găsească rădăcinile, să-și înțeleagă mai bine originile. De exemplu, eu am crescut în Filipine cu o imagine idealizată a Americii, unde totul era perfect și minunat. Acum că sunt aici, nu pot să nu mă întreb de unde veneau aceste idei și cum au ajuns să mi se întipărească în minte. Iar un film ca „Tropical Gothic” îmi oferă ocazia să explorez aceste întrebări.

Comunitatea filipineză este rareori portretizată în cinematografie - ce aspecte îți mai dorești să abordezi pe viitor în filmele tale?

Simt că mă aflu într-un punct în cariera mea în care îmi este ușor să creez ceva bun bazându-mă pur și simplu pe intuiție. Nu plănuiesc în mod conștient ce subiect sau ce temă urmează să abordez, dar tind să-mi ascult instinctul. Cred că este important să fii în acord cu intuiția ta atunci când vine vorba despre poveștile care te inspiră într-un anumit moment.

Dar ca regizoare filipineză trans, orice proiect aș ajunge să fac, mai ales dacă este personal, chiar dacă nu va fi la prima vedere despre comunitatea filipineză sau despre experiența mea trans, aceste perspective vor fi prezențe și vor ieși la suprafață în mod natural, indiferent ce îmi propun.