E ceva incredibil de familiar și de reconfortant în vorbele și în filmele Miei Hansen-Løve, ceva ce mă atinge profund. E o melancolie aparte, desigur, dar ce transpare din ele e, mai presus de toate, o deplină înțelegere a caracterului uman, cu toate greșelile și regretele, cu speranțele și cu decepțiile pe care fiecare le purtăm cu și în noi.

„Ficțiunea vindecă rănile vieții pentru mine”, spune ea și simți acest lucru în toate cele opt filme ale sale, născute, după cum mărturisește, „dintr-o nevoie intimă de a le scrie”.

Și e poate cel mai palpabil în cazul lui „Un beau matin”.

Inspirat din viața regizoarei, filmul spune povestea Sandrei (Léa Seydoux), o mamă tânără care îşi creşte singură fiica și care se vede nevoită să se împace cu iminenta pierdere a tatălui ei (Pascal Greggory), care suferă de o boală neurodegenerativă. În timp ce navighează această situație dureroasă, posibilitatea unei noi iubiri apare la orizont.

Înainte de lansarea filmului în cinematografele din România, am avut ocazia să discut cu Mia Hansen-Løve despre „Un beau matin”, colaborarea cu Léa Seydoux și despre necesitatea de a-și scrie propriile filme.

În weekendul de dinaintea acestui interviu, am revăzut filmul tău, „Bergman Island”, și mi-a rămas în minte acea scenă în care parcă simți îndoiala personajului jucat de Vicky Krieps atunci când se așază pentru prima oară la masa de scris întrebând ca pentru sine „How can I not feel like a loser? I’m even afraid to sit at a desk.” Simți și tu acest gen de anxietate, de trac, atunci când începi să scrii un scenariu? Chiar dacă nu-l scrii pe insula lui Bergman.

Dar, în general, și eu, asemenea multor oameni care scriu, am o relație complicată cu scrisul. Pe de-o parte, îmi place să scriu, vreau să-mi scriu propriile filme, e un aspect foarte important pentru mine, nu vreau să regizez filme pe care nu le-am scris. Poate că voi face asta într-o zi, dar pe cât posibil, vreau să-mi scriu filmele. Îmi văd filmele ca aparținându-mi din „cap până în picioare”, în întregime, vreau să fie vocea mea cea care le străbate. Și cred că această voce începe pentru mine odată cu procesul de scriere.

Pe de altă parte, aș spune că este cea mai dificilă parte a procesului. Mi se pare mai dificil decât să fac filmul. Desigur că fiecare etapă are într-un fel propriile dificultăți, dar scrisul este cel mai dificil pentru că e momentul în care trebuie să găsești calea de la nimic la ceva. Nu există nimic, e doar ideea din mintea ta și dezordinea lumii de afară.

Și cumva trebuie să găsești o cale prin care acea idee să se transforme într-o poveste care să aibă o continuitate și care să spună ceva. E un moment în care alegi cum vrei să privești realitatea, de la ce distanță, ce vrei să spui și ce nu vrei să spui. Există o infinitate de posibilități care fac această parte foarte dificilă. 
Și mai e ceva: în cazul meu, majoritatea filmelor pe care le-am scris, le-am scris dintr-o nevoie. Nu am avut prea mult de ales în privința filmelor pe care urma să le scriu.

Deci, pe de o parte, mi se pare extrem de dificil să abordez realitatea și să aflu cum vreau să spun o poveste. Și pe de altă parte, asta mă ajută, cred, să merg mai departe.

Am simțit pentru fiecare dintre filmele mele, cele opt filme pe care le-am regizat, o nevoie intimă de a le scrie. Și asta m-a împins să scriu. Așa găsesc voință și putere, dar este, exact așa cum spune Vicky în „Bergman Island” , o luptă.

Întorcându-ne la „Un beau matin”, care se simte ca poate cel mai intim dintre filmele tale, aș vrea să îmi vorbești despre această necesitate de a-l scrie, despre urgența de o face.

Ce mă întristează, de fapt, este că aș fi preferat să fac portretul tatălui meu înainte ca el să se îmbolnăvească. Și m-a înfuriat asta în timp ce scriam filmul, faptul că îl prezentam doar ca pe un om bolnav și că toată lumea, adică publicul viitorului meu film, își va aminti de tatăl meu ca de această persoană bolnavă, că vor vedea doar boala lui. Aș fi preferat să îi fac un altfel de portret pentru că era o persoană extrem de interesantă, un om care te inspira. Și erau atât de multe lucruri care s-ar fi putut spune despre el, dar care au fost oarecum distruse de boală.

Dar apoi a trebuit să accept situația, știi? Povestea pe care eu o spun reflectă ceva despre procesul de îmbătrânire, despre această boală pe care o au atât de mulți oameni. Nu exact boala lui, pentru că e un sindrom foarte rar, dar atâția oameni suferă de o boală neurodegenerativă. Și unul dintre lucrurile extraordinar de tragice la acest tip de boală este că ocupă tot spațiul; ne fac să uităm cine a fost persoana respectivă. Boala acaparează acea persoană și ea devine boala, ca să spun așa. Și este foarte nedrept pentru că trebuie să ne luptăm să ne amintim, să păstrăm legătura cu persoana care era înainte de a fi bolnavă.

Mi-am spus că nu pot să schimb această situație. Că trebuie să o accept și că pot măcar să încerc să povestesc despre acest moment. Și m-am gândit că poate dacă îmi iau timp și mă uit la personajul lui, dacă îl transform într-un personaj fictiv și dacă o fac corect, într-un mod foarte sincer, poate că publicul va simți cine a fost înainte. Pentru că nu este vorba doar de boală, sunt o mulțime de lucruri care au de-a face cu personalitatea lui care ies la suprafață în pofida bolii. De exemplu, faptul că era un intelectual, că era foarte sensibil, că era timid. Cred că există o mulțime de aspecte ale personalității lui care rămân la vedere și care ne fac să simțim cine a fost. Faptul că nu se plânge niciodată de situația lui, de exemplu.

E ceva ce mi se pare extrem de emoționant la caracterul lui, faptul că nu este furios, este foarte umil, e resemnat. Și este foarte trist pentru că nu luptă împotriva bolii, dar are și această uriașă politețe față de toată lumea care cred că spune ceva despre cine a fost. Asta a fost speranța mea.

Am simțit acest regret când scriam filmul – că voi face un film despre tatăl meu bolnav. Și pe de altă parte, am avut speranța că poate voi reuși să surprind cumva, în pofida bolii lui, persoana care a fost.

Și poate să oprești timpul în loc și să mai poți petrece puțin timp în prezența lui.

Și exact așa a fost pentru că tatăl meu a murit de Covid imediat după ce am scris filmul și felul în care a murit a fost cu adevărat îngrozitor. Adică s-a întâmplat în cel mai groaznic moment al pandemiei, atunci când nimeni nu știa cum să se descurce și când guvernul a devenit foarte, foarte inuman în modul său de a gestiona pandemia. Și cred că dacă aș fi așteptat încă un an, singurul lucru despre care aș fi putut scrie ar fi fost pandemia și felul în care tatăl meu a fost tratat în pandemie și faptul că nu am putut merge la înmormântarea lui, că nu aveam voie să-l vizităm când era încă în viață. A fost îngrozitor. Ar fi fost un alt film și chiar mă bucur că l-am scris când l-am scris și că situația care a urmat nu mi-a furat prezența reală a tatălui meu și că prin filmul ăsta am putut să surprind cumva ultimele lui momente.

Multe dintre scene sunt filmate în spitale și în aziluri de bătrâni, însă chiar și în acele locuri există o anumită tandrețe în felul în care le arăți. Ai căutat asta?

Am încercat să descriu realitatea, pentru că eu cred că cinemaul trebuie să reflecte realitatea. Dar, pe de altă parte, nu am vrut să fac aceste locuri să arate mai rău decât erau. Nu mai bine, dar nu mai rău, știi ce vreau să spun?! Nu am vrut să fac o caricatură din ele. Și am vrut să fiu fidelă tuturor nuanțelor, de fapt, pentru că nu toate aceste locuri sunt la fel.

Ultimul loc, de exemplu. Am găsit acolo ceva mult mai uman, exista mai multă viață, se acorda mai multa atenție pacienților. Spre deosebire de penultimul azil, care era ca un drum spre moarte. Acela era cu adevărat ceea ce nu ar trebui să fie casele de bătrâni. O lipsă de viață care era insuportabilă.

Când tatăl meu a fost internat în acel azil, corpul lui s-a încovoiat. Și am crezut că de vină era boala. Dar atunci când l-am mutat în ultimul loc, acolo unde pacienților li se acordă mai multă atenție, unde oamenii care lucrează sunt mai bine pregătiți și sunt mai fericiți să lucreze, acolo corpul i s-a îndreptat, am observat un progres. Desigur că nu se putea vindeca de boală, dar totuși, atunci când ești tratat cu mai multă umanitate, chiar și atunci când ești o persoană foarte bolnavă și chiar dacă te scufunzi în demență, asta face toată diferența.


Am încercat să am încredere în puterea cinematografiei de a arăta acele complexități. Să găsesc o modalitate de a povesti despre toate aceste nuanțe din filmul meu, dar fără a caricaturiza acele locuri.

Vreau să vorbim puțin și despre Léa Seydoux, a cărei interpretare – discretă, reținută, bine calibrată – cred că este una dintre preferatele mele. A fost ceva ce ai cerut de la ea sau crezi că interpretarea ei a avut de-a face cu faptul că te juca pe tine, că a fost inspirată de felul tău de a fi?

Poate chiar fără ca ea să fie conștientă de asta, cred că acest personaj este de fapt mult mai aproape de cine este ea. Poate nu în ceea ce privește aspectele mai sofisticate, pentru că sunt convinsă că Léa e o persoană sofisticată în felul în care se îmbracă și lucruri de genul acesta. Dar când vine vorba de personalitatea ei, în interior, Léa are această melancolie, aș spune chiar tristețe, pe care o poartă cu ea. Și nu vreau să spun că este o persoană tristă, dar poartă această tristețe cu ea, la care are acces foarte ușor. Și, de asemenea, cred că este o actriță foarte minimalistă. Și probabil că acesta este primul lucru care m-a impresionat la ea, lucrul care îmi place cel mai mult când o văd pe ecran.

Întotdeauna îmi împing actorii sau actrițele către un fel minimalist de a acționa. De cele mai multe ori le spun să joace mai puțin, nu mai mult. Ca și cum încerc mereu să-i fac pe actori să scape de orice intenție, să nu arate nimic ostentativ. Nu-mi place să arate ca niște personaje, să fie demonstrative.

Iar Léa are acest tip bressonian de a juca, interpretările ei sunt foarte aproape de felul în care joacă actorii bressonieni. Ce vreau să spun este că nu adaugă nicio intenție, nu exagerează niciodată. De parcă ea e cu adevărat personajul pe care-l joacă. Iar asta este foarte rar. De obicei, poți vedea asta la unii actori neprofesioniști, dar la actori ca ea, care au fost în atâtea filme, care au jucat sub îndrumarea atâtor regizori din întreaga lume, e foarte rar.

Toate filmele tale comunică cumva între ele, dar am simțit o legătură specială între acesta și primul tău film, „Tout est pardonné”. Simți că se închide un cerc?


E un lucru pe care îl spun când îmi prezint filmele. Toate sunt legate între ele pentru că toate sunt atât de personale, cred. Și toate sunt cumva inspirate de evenimente din viața mea, nu neapărat din propria mea viață, pentru că, de exemplu, primul meu film nu este autobiografic. Dar sunt inspirate de oameni pe care i-am cunoscut sau de povești care îmi sunt cumva aproape.

Dar, da, am avut acest sentiment când făceam filmul, un sentiment puțin înfricoșător, că încheiam un fel de cerc care a început cu primul meu lungmetraj.

Și primul meu lungmetraj a avut la bază tot o dragoste spirituală între un tată și o fiică și a vorbit tot despre durere și despre trecerea timpului, despre memorie, într-un mod foarte diferit, desigur. În acest sens, temele primului meu lungmetraj se leagă de cele ale acestui film.

Și mai e un motiv pentru care cele două se simt atât de conectate: primul meu lungmetraj a fost într-un fel și un tribut adus tatălui meu. Pentru că nu era povestea lui, ci povestea fratelui lui mai mic și cumva această poveste îl definea și pe el. A fost, într-o oarecare măsură, un omagiu adus tatălui meu și a părții lui de familie.

Deci există această conexiune și așa cum ai spus, sentimentul că, odată cu acest film, mă aflu la sfârșitul unui proces care a început cu primul meu lungmetraj.