_

Spectacolul, care va avea două reprezentații la Centrul Național al Dansului București (19 și 20 octombrie, ora 19:30), îmbină dansul cu sunetul și imaginea analog și propune o întoarcere în era post-punk.

Am vrut să aflu mai multe despre „Daughters”, spectacolul de dans inspirat de începuturile cyber art, chiar de la creatoarea sa, coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu.

Cum a luat formă spectacolul „Daughters”? ___

M-am născut într-o familie cu femei puternice, cu istorii personale interesante. Bunicile mele au un mod foarte cinematic de a-și povesti viața. În copilărie insistam să-mi povestească de mai multe ori aceeași poveste. O dată cu înaintarea în vârstă, în mod evident, aceste povești s-au alterat atât de tare, încât au devenit ficțiune.

___

Când am început să mă maturizez mi-am dat seama că erau mereu trei piloni în jurul cărora își construiau aceste amintiri ficționalizate: slujba (se identificau ca persoane prin statutul social oferit de meserie), familie (ca cel mai important aspect al vieții lor) și relația cu mama lor. În ultimii doi ani, am început să mă autoanalizez și să încerc să înțeleg cum mă poziționez eu vis-a-vis de acești piloni. Chiar dacă facem parte din generații diferite, acest set de valori ne definește ca oameni.

„Daughters” a plecat de la această idee. Este despre noi ca fiice ale mamelor noastre, ale unei generații complicate, ale unei societăți în care linia fină dintre adevăr și ficțiune s-a șters demult.

Atmosfera spectacolului „Daughters” poate fi descrisă prin angoasă și stare constantă de acumulare și tensiune. Care a fost principala ta sursă de inspirație? ___

În paralel cu întrebările mele despre poziția de fiică a unei generații, am început să citesc mai mult despre perioada post punk. Poate și din prisma faptului că în anii ‘70-’80 s-au întâmplat schimbări de viziune radicale în dansul contemporan. Pe măsură ce citeam povestea fiilor și fiicelor generației hippie, am început să identific trăsături comune cu generația de tineri de acum.

___

Starea aceasta de continuă acumulare nerezolvată mă fascinează pentru că dă naștere unei atmosfere care te acaparează mental și fizic. Tensiunea ne caracterizează; nu simt că fac parte dintr-o societate relaxată, care privește optimist spre viitor. De multe ori ne detașăm și ajungem să ne uităm la viața noastră ca la o serie de evenimente care nu ne mai aparțin.

„Daughters” face parte din trilogia „Sons and Daughters”. Ai prezentat prima etapă a proiectului în Canada, în cadrul festivalului Springboard Danse Montreal – cum a fost primit de publicul de acolo și cum a fost pentru tine să lucrezi cu o echipă internațională de 15 dansatori? ___

Într-adevăr, în luna iunie am fost selectată să fac o instalație performativă în cadrul Springboard Danse Montreal, un festival cu tradiție în Canada și SUA și care, în ultimii ani, a început să-și îndrepte privirea și înspre coregrafii europeni.

___

Chiar dacă infrastructura culturală de acolo este complet diferită de ceea ce experimentăm noi în România, în mod paradoxal am descoperit că viziunea mea artistică și direcția estetică sunt foarte apropiate de cele ale noului val de coregrafi tineri canadieni. Lucrarea a fost primită foarte bine, au fost atât de mulți oameni în Usine C, încât datorită aglomerației publicul a devenit parte din instalație.

___

A fost relaxant și plăcut să lucrez cu cei 15 dansatori din distribuția mea. Ei erau acolo ca să se dezvolte profesional, iar eu eram selectată ca să-i provoc să-și folosească mintea și corpul diferit. Ne-am întâlnit pe un teritoriu comun, frumos echilibrat, în care ne-am inspirat reciproc.

Ce te-a îndemnat să le alegi pe cele trei dansatoare– Georgeta Corca, Simona Dabija și Teodora Velescu - pentru a completa echipa de creație din București? ___

În primul rând căutam două dansatoare, doar că a fost evident de la audiții că cele trei au energii complementare. Pur și simplu nu puteam să mă gândesc la spectacol fără a le alătura.

Ce mi-am dorit cel mai mult a fost să găsesc dansatoare cu personalitate puternică și disponibile să deschidă dulapul cu amintiri intime. Pe de altă parte, aveam nevoie de femei care să se raporteze diferit la ideea de fiică, fără să fie cenzurate de anumite canoane filozofice.

___

Am căutat un fel de material brut, sincer, vulnerabil, dificil de modelat, care opune rezistență. Ador acest mod de lucru pentru că mă ajută să fiu creativă. Fetele s-au dovedit a fi exact ce am căutat, ba chiar mai mult. Sunt extrem de recunoscătoare pentru dedicarea și perseverența lor.

Este cel mai solicitant spectacol pe care l-am făcut până acum, unul dintre acelea în care nu se poate pune dublură și foarte, foarte greu se poate schimba distribuția.

Cum ai ajuns să lucrezi cu artista M. Kardinal și cu muzicianul Monocube? ___

M. Kardinal este o artistă pe care am selectat-o în 2016 în cadrul expoziției colective Corpul Digital. În ultima perioadă, fără niciun motiv anume, mă găseam pierdută pe website-ul ei. Are o coerență incredibilă în lucrările ei, în care totul este simplu și puternic. I-am povestit despre acest proiect, despre faptul că aș vrea să lucrez cu tehnologie analog și ea s-a bucurat foarte tare pentru că lucrează exclusiv prin această metodă.

___

Tot ea mi-a recomandat să lucrez cu Monocube, căci aveau deja câteva proiecte de succes împreună. Mi-a trimis un link de Soundcloud și după ce am ascultat vreo 10 minute, am știut clar că universul meu de mișcare va fi potențat de universul lui sonor. La final de septembrie ne-am întâlnit câte 6 ore pe zi la repetiții în București și ne-am conturat ca echipă.

De ce ai ales să treci totul prin filtrul mediului analog? ___

Am lucrat mult cu tehnologie digitală până acum, dar am apreciat artiștii care încă lucrează pe analog. Ceea ce-mi place la aceasta tehnologie este glitch-ul, eroarea.

___

Îmi doream o intervenție vizuală minimală, care să medieze experiența spectatorului, ceva care să funcționeze ca un comentariu la ceea ce se întâmplă în dans. Filtrul analog are texturi și subtilități compoziționale care în digital se pierd. În „Daughters” lucrăm cu ce se întâmplă pe scenă și suprapunem temporalități diferite.

Această lume analog îmi dă posibilitatea să explorez un concept care mă obsedează creativ - acela de prezent întârziat.

Cum decurge o zi din viața ta de coregrafă? Ai o rutină pe care o respecți? ___

Viața mea de coregrafă în România este foarte diferită de viața mea de coregrafă în deplasare. Și este normal să fie așa. Când sunt aici trăiesc ceea ce s-ar putea foarte simplist descrie ca un „rush”. Sunt mereu pe fugă, tot timpul am ceva urgent de făcut și simt că timpul trece mult prea repede. E imposibil să am o rutină în aceste condiții.

___

Însă când sunt în deplasare, îmi place să mă pregătesc mental pentru repetiții - iau micul dejun relaxată, prefer să merg pe jos până la studio și ascult muzică bună. Seara merg la un spectacol sau un vernisaj si apoi, cel mai probabil, la un wine bar. În București de-abia am timp să iau cina.

Când ai dansat prima dată și cum ai realizat că asta vrei să faci? ___

Prima mea amintire cu și despre dans este de la grădiniță, din grupa pregătitoare, când, pentru că eram cea mai mică și se pare că nu foarte pricepută, m-au pus în mijlocul scenei să mă învârt cât vreau și cât pot eu. Îmi amintesc că m-am tot învârtit de emoție încât am simțit că-mi iau zborul. Evident că mi-am luat zborul și am căzut fix în timpul serbării. O adevărată reușită, dată fiind performanța colegelor mele care se pregătiseră intens pentru seara respectivă.

___

Am știut că vreau să fac dans la nivel de profesie când eram studentă la Regie de Film și am trecut, din curiozitate, pe la Centrul Național al Dansului București. Câteva luni mai târziu, mă pregăteam de admiterea la facultate cu o studentă de la coregrafie, care mi-a devenit cea mai bună prietenă și care acum este producătoare de film. Dragostea noastră comună pentru film și dans ne-a determinat să facem un festival internațional de film de dans.

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat prin dans?

Să gândesc sănătos.

Fotografii de Simona Deaconescu, Alina Ușurelu și Bogdan Dumitrache.