„Insula” regizoarei Anca Damian te va face să reflectezi la propria realitate

De Irina Munteanu

După interpretarea suprarealistă a lui Gellu Naum și cea ludică a Adei Milea și Alexander Bălănescu, Robinson Crusoe mai naufragiază pe o insulă, una reimaginată de Anca Damian, în care lucrurile pe care tindem să le luăm de bune sunt puse sub semnul întrebării.

În animația Ancăi Damian, noul Robinson se află în ipostaza unui medic care a lăsat în urmă societatea pentru a trăi în solitudine pe o insulă desprinsă din realitatea zilelor noastre. Acolo, își petrece timpul construindu-și propriul univers și tot acolo îl întâlnește pe Friday, singurul supraviețuitor de pe barca cu care plecase din Africa spre Italia.

Pe măsură ce navighezi printre simboluri și semnificații profunde, personaje arhetipale pe jumătate reale, pe jumătate imaginare, umor absurd amplificat de muzică, imagini amețitoare și culori aprinse, descoperi că Robinson și Friday sunt fețe ale aceluiași personaj – una contemplativă și pasivă, cealaltă cu dorință de a-și găsi locul și a explora cât mai mult, ambele în căutarea Paradisului.

Mai multe despre universul fascinant al animației, am aflat chiar de la creatoarea sa, regizoarea Anca Damian, care se pregătește să își lanseze lungmetrajul în cinematografele din țară pe 11 noiembrie, după mai multe apariții la marile festivaluri de film internaționale.

ANCA, Cum a început să prindă contur „Insula”?

Mă aflam la Sundance în 2019, cu scurtmetrajul „The Call”, și participam la o conferință pe tema minorităților în care se discuta despre faptul că pentru a spune poveștile colonialismului trebuie să le corectezi, să le reformulezi, să le restabilești unghiul corect.

Pentru mine, una dintre obsesii este că noi, ca societate, suntem învățați doar ceea ce ne separă de celălalt (naționalitate, religie, culoarea pielii ș.a.), în loc să ni se spună ceea ce ne conectează. Deși filmele pe care le fac eu sunt diferite între ele, acestea transmit același lucru – că trebuie să învățăm să iubim, să ne reflectăm unii în ceilalți.

Știam de concertul Adei Milea cu Alex Bălănescu de dinainte să încep să mă gândesc la film. La un moment dat i-am dăruit CD-ul și lui Augusto Zanovello să îl asculte, care a ajuns în felul acesta co-scenarist și a contribuit la geneza ideii de a face un film care rescrie „Robinson Crusoe” și preia din poetica lui Gellu Naum și din muzica deja compusă.

Intenția mea este ca filmul acesta, care simplifică într-un mod ludic lumea în care trăim și a cărui abordare e diferită de alte filme, să te facă să iei arhetipurile umane din interiorul său și să le decodezi în propria viață, să îți „insulifici” viața. Să începi să te gândești la personajele din film și la situațiile în care se află ele și să le aplici în propria ta existență, situații pe care le accepți pur și simplu, fără să te gândești la sensul lor.

În film sunt elemente pe care nimeni nu le va vedea, dar care au venit din relația mea cu realitatea. În mare, de exemplu, există civilizații care formează un muzeu subacvatic, civilizații care au dispărut așa cum civilizația noastră poate să dispară. Tot acolo este un tardigrade imens, care în realitate este o ființă minusculă ce a fost dusă pe lună și se presupune că poate supraviețui oricăror condiții. Filmul se lasă decodat la a doua, a treia vizionare. Prima dată te vei simți ca în fața unei explozii, pe urmă vei începe să privești mai atent.

Cum ați ales ce păstrați din concertul adei milea și a lui alexander bălănescu și ce nu?

Aici a fost partea cea mai dificilă, zic eu, pentru că amândoi sunt artiști și sunt legați de proiectul lor, iar în clipa în care le-am spus că vreau să preiau din concertul lor și totodată să îl schimb, a apărut întrebarea: „Ce să schimbi?”.

Într-o colaborare trebuie să respecți creația tuturor artiștilor, dar pe de altă parte, rescriind linia poveștii realizam că erau cântece care nu putea fi folosite, contexte care se schimbau, la fel cum erau și părți în care aveam nevoie de muzică acolo unde nu exista deloc în concertul lor.

Nu a fost ușor să regândim muzica – ei au susținut timp de 10 ani acest concert –, însă în clipa în care am mai introdus două voci, pe cea a lui Friday și cea a Sirenei, Ada rămânând să o interpreteze pe Mary și, alături de Cristina Juncu, corul comentariilor, am putut să ne integrăm cu toții într-o nouă formulă.

Ce e interesant e că pe 7 septembrie am prezentat un cineconcert dedicat filmului, la Fundația Cartier din Paris, diferit de film. Alex Bălănescu a avut o idee genială – a adus două cântărețe din Germania care au susținut un cor fără vorbe, care a adăugat și mai multă emoție și care a fost completat de cvartetul Bălănescu.

Cineconcertul acesta este în sine o operă de artă pentru că poate funcționa separat de film – are un layer muzical care nu există în film și care dă o emoție live tocmai din amestecul cu sound designul filmului și cu imaginile.

Cumva, filmul nu numai că se află la intersecția artelor, aducând literatura, coregrafia, artele vizuale și muzica la un loc, dar se declină și în noile tehnologii, prin expoziția de artă augmentată pe care o prezentăm zilele acestea și prin faptul că se pretează la VR. Poți spune despre el că are o viață postmodernă.

Îmi imaginez că a fost o muncă imensă de documentare, având în vedere subiectele abordate – migrația, fragilitatea mediului înconjurător. Poți să îmi povestești un pic despre asta?

Pentru toate filmele am avut nevoie să merg în realitatea de pe teren. În cazul „Insulei”, am intrat în contact cu refugiați după ce am văzut seria de fotografii a spaniolului César Dezfuli, în care a documentat salvarea a peste 100 de migranți în Marea Mediterană.

Inspirația pentru Friday a venit tot în urma unui portret din seria fotografului, prin care am ajuns să îl cunosc pe migrantul Amadou Sumalia, care trăiește în prezent în Barcelona.

Am aflat despre viețile lor că până la 20 de ani și-au trăit practic moartea, fiind sclavi în Libia. Pentru a ieși din sclavie și a fi îmbarcați pe o barcă pneumatică, care are 0,0001 șanse să ajungă în Italia, li se cer bani familiilor. De fapt, toți cei care au fost salvați au fost găsiți foarte aproape de coasta libiană pentru că nu reușesc să ajungă mai departe de atât. Când se îmbarcă văd cadavrele celor care au încercat să plece înaintea lor.

Îmi amintesc că ne plimbam prin Barcelona, iar Amadou îmi povestea despre sistemul de canalizare de acolo. El gândea structurile, îl preocupau lucruri care nouă poate nici nu ne trec prin cap. Avea o altfel de relaționare cu oamenii de pe stradă. Au fost într-adevăr importante documentarea în domeniu și întâlnirile reale cu oameni pentru a le putea transpune în film.

Inspirația pentru insulă a fost insula italiană Lampedusa, unde, exact ca în film, există un pic de coastă, unde locuiesc oamenii, o mare albastră care îți dă o senzație paradisiacă în aparență, căci în realitate e maladivă, și o tabără de refugiați care arată ca o închisoare.

A fost complicat să ajungi în mijlocul lucrurilor, să obții acces la oameni și la informație?

Când faci ce trebuie să faci, lucrurile vin spre tine. Există o reciprocitate, viața îți aduce ceea ce ai nevoie. Așa am simțit de fiecare dată cu documentările pe care le-am făcut pentru filmele mele. De exemplu, la „Crulic”, mă duceam în Polonia fără să știu ce se va întâmpla exact în următoarele 10 zile. Zilele se umpleau, oamenii veneau spre mine.

La fel, când am vrut să merg în Afganistan pentru „The Magic Mountain”, am găsit persoana care să mă ajute să fac asta. Lucrurile care par improbabile, inclusiv să ajungi să cunoști exact oamenii de care ai tu nevoie, își găsesc până la urmă drumul spre tine. Filmele încep să facă parte din existența ta – sunt doi trei ani din viața ta în care trăiești cu asta și începi să atragi lucruri în viața ta. Le trăiești, nu doar le gândești.

De ce ai ales să păstrezi texturile reale pentru elementele din plastic, metal sau țesături?

Am spus de la început că tot ce face omul nu se integrează în natură. Când am creat mutanții, am lucrat cu artista norvegiană Gina Thorstensen, cu care mai colaborasem înainte la „Marona”.

Mutanții aceștia sunt foarte atractivi, dar realitatea e foarte dureroasă de fapt. Inclusiv norii, pe care deși am ales să îi facem roz, ei sunt chimici. Asta a fost și intenția noastră – să facem un film atractiv vizual, dar în esență dramatic.

Sunt curioasă cum ai ajuns să introduci tehnologia în film, sub forma tabletei lui Robinson Crusoe, și ce ți-ai dorit să explorezi prin asta?

Ideea a pornit dintr-o intenție de a face un film despre prezent, uitându-mă spre viitor. Îmi amintesc că dezvoltam filmul, iar când am ajuns la jurnalul lui Robinson m-am întrebat cine mai are jurnale scrise. Cei mai mulți dintre noi au jurnale electronice, inclusiv artiștii vizuali care își păstrează acolo schițele, desenele.

Tehnologia a devenit o interfață a mentalului nostru, a proiecțiilor noastre, cum și ceea ce își proiectează Robinson în film este o realitate alternativă.

În ce măsură te identifici tu cu personajele și frământările lor?

Este ceva ce fac în toate filmele mele pentru că mi se pare că trebuie să îți iubești toate personajele. Și toate personajele trebuie să fie complexe și ușor de iubit. În Robinson există o complexitate, o umanitate – și aici am avut noroc că toată partea a doua a filmului a fost creată de animatorul belgian Mathieu Labeye, care are la rândul său personalitatea unui artist solitar și a putut înțelege și integra complexitatea de „râsul-plânsul” a personajului.

În plus, i-a dat o umanitate care te atinge, care nu te lasă indiferent, ca atunci când îl vezi învins, neînțeles și confuz, dar în același timp entuziasmat de confuzia lui.

În „Insula”, fiind vorba de personaje arhetipale, consider că se oglindesc unele în altele – Friday și Robinson sunt laturi ale umanității, ambele coexistă și compun personajul principal. Mary, mama tuturor, se oglindește în Sirenă, femeia imaginară care e perfectă tocmai pentru că e imaginară. Am încercat în toate aceste personaje să găsesc o ambivalență, să nu le simplific. Iar undeva te recunoști și te regăsești în fiecare dintre ele pentru că fac parte din umanitate, iar tot ce este uman nu îți este străin.

Cu ce ți-ar plăcea să rămână spectatorii după film?

Mi se pare important ca atunci când vor veni la film să știe că nu este neapărat un film pe care l-ai văzut, te-ai distrat și ai plecat. Este un film care trebuie să existe cu tine după ce ai ieșit din sală și îmi doresc sincer ca spectatorul să își decline realitatea filmului pe propria realitate, îmi doresc să aibă un moment și de amuzament, și de plăcere vizuală și auditivă, ca în fața unui spectacol – pentru că orice film trebuie să fie și un spectacol.

Filmul are valoare dacă rămâne în tine, dacă te face să reflectezi a doua zi la propria ta realitate, la relațiile pe care le ai, la modul în care vezi societatea și să îți pui semne de întrebare legat de lucrurile pe care le iei ca atare sau despre care nu te-ai întrebat de ce considerăm că e normal să se întâmple într-un anumit fel.

„Insula” intră în cinematografe începând cu 11 noiembrie. Până vizionezi filmul, vizitează și expoziția de realitate augmentată ce o acompaniază, de la Institutul Goethe, până pe 19 noiembrie.

Created with Newsroom AI