Ia un loc, avem multe de povestit despre designerul Șerban Ionescu

De Irina Munteanu

Cum ar fi ca scaunul tău preferat din casă să prindă brusc viață? Sau ca măsuța din sufragerie să se sature într-o zi să-ți mai susțină cafelele și albumele de artă și să-și găsească altceva de făcut?

Pentru Șerban Ionescu e ușor să născocească o lume la limita realității, desprinsă parcă din animații, în care scaunele capătă trăsături umane și devin personaje în toată regula, joaca e intuitivă și totul se metamorfozează după bunul lui plac. Proporțiile se schimbă, la fel și misiunea inițială a obiectelor create de el, iar cu cât zăbovești mai mult în fața lor, mai apare câte un detaliu pe care cumva nu l-ai sesizat înainte.

O plimbare scurtă printre ele și e suficient să-ți schimbe felul în care percepi multe lucruri, nu doar spațiul în care locuiești. În fond, nu e nimic domestic în creațiile lui, ci multă fantezie, umor, culori vibrante și proporții neașteptate.

Șerban Ionescu s-a născut în ‘84, la Ploiești, într-o familie de ingineri care i-a insuflat simțul practic (simț pe care l-a plasat, la un moment dat, în plan secund, după cum recunoaște). Zece ani mai târziu se muta împreună cu părinții în New York, unde descoperea că nimic nu stătea pe loc și că nu avea de ales, trebuia să se adapteze rapid.

Pe la 16 ani, a început să se întoarcă la amintiri și să treacă printr-o „perioadă plină și misterioasă din viața lui”: „Pe măsură ce am crescut și mai ales după ce am devenit tată, am început să mă gândesc mai mult la copilăria mea. Sunt niște amintiri pe care le percep mai degrabă ca pe niște vise sau sentimente greu de deslușit.”

Cert e că se simte diferit de prietenii lui americani, iar asta, spune el, fiindcă „vine de pe o altă planetă”: „Viața mea e cumva la graniță, o graniță între două locuri, iar locul din care provin eu a trecut printr-o revoluție, a avut jucării din metal, bunici care se blestemau una pe cealaltă și pajiști acoperite de rouă.”

Odată, îmi povestește, cineva i-a ghicit în cărți și i-a spus că trebuie să planteze un copac, undeva în România, ca să continue să crească în același timp cu el. Plănuia să vină aici acum doi ani, dar cum pandemia i-a schimbat planurile, nu a mai reușit să îndeplinească nici profeția din cărțile de tarot. Deși s-a întors în România doar de două ori de când a plecat, dorința de a-și redescoperi rădăcinile e în continuare acolo.

De pildă, figurile zâmbitoare din seria de scaune „Folk Chair” au apărut după o vizită la Muzeul Țăranului Român, în urmă cu mai mulți ani.

Acolo a descoperit forme și materiale noi, pe care le-a asimilat profund în munca lui și care l-au făcut să se simtă mai ancorat și conectat cu trecutul lui. „Mă gândesc constant cum să mă conectez cu trecutul pe măsură ce mă îndepărtez de el”, spune Șerban care mărturisește că până și interviul nostru îi trezește un sentiment de familiaritate.

Șerban pictează și desenează de când se știe și nu a plănuit nicio secundă să se oprească. De fapt, a început să deseneze înainte să vorbească, iar cum designul înseamnă mai mult să desenezi și să proiectezi decât să vorbești, îi place să creadă că munca lui încă e ghidată acel spirit. Când a ajuns în State însă, pentru un tânăr „dintr-o familie de imigranți, într-o țară ambițioasă”, varianta în care ar fi putut să devină artist nici măcar nu intra în discuție.

Așa că a găsit un domeniu suficient de creativ încât să îmbine desenul și suficient de bine plătit încât să îi asigure un trai satisfăcător: arhitectura. „A trebuit să-mi păstrez pasiunea pentru asta sub voalul unei educații în arhitectură”, povestește Șerban. „Dar am învățat să o iubesc și încă este una dintre marile mele pasiuni.”

Îmi spune despre el că e destul de impulsiv și îi place ca lucrurile să se miște rapid în jurul lui, motiv pentru care nu s-a înțeles prea bine cu părțile mai restrictive pe care le presupune o carieră în domeniu. „Îți ia o eternitate să ajungi să construiești ceva sau să avansezi în rang, iar eu nu am răbdarea necesară să navighez acel sistem.

După ce am lucrat ca realizator de machete acum 16 ani și apoi într-un birou de arhitectură după facultate, mi-am dat seama că nu e pentru mine. Îmi sufoca imaginația și nu simțeam că aparțin. Atunci am zis «fuck it!» și mi-am luat un studio, unde pictam și desenam. În paralel, predam Architecture Design la Rensselaer Polytechnic Institute’s School Of Architecture, deci într-un fel sau altul, arhitectura încă era prezentă în viața mea.”

Șerban se gândește în continuare la arhitectură, pe care o privește acum ca pe un joc matur pe care e încrezător că poate să îl abordeze din nou. Mi-l dă ca exemplu pe Ettore Sottsass, unul dintre cei mai influenți designeri ai secolului 20, care, ajuns la maturitate, îi împărtășea gândurile: „I think I am slowly ready to design architecture. I think that to be an architect you have to become very gentle, very calm and extremely sensitive about life.” În cazul lui Șerban, cu o singură condiție: să se întâmple în termenii săi, nu ai vreunui client.

Lucrările lui sunt un mix de medii artistice – de la design de produs și sculptură, la artă și arhitectură. „A fost un moment în care am spus Evrika!”, povestește el despre revelația pe care a avut-o în timp ce lucra la niște scaune pentru apartamentul său că asta e exact își dorește să facă. „Ador contradicția dintre proporții, logica funcțiilor și spiritul ludic al mâzgăliturilor, picturii și creării de personaje”.

Nu e greu să detectezi umorul și joaca din procesul lui Șerban – împreună alimentează forța care îi animă creaturile gigantice și colorate în cele mai surprinzătoare moduri –, dar și pe el. „Întotdeauna s-a făcut mult haz în casa mea, iar glumele au fost un fel de leac pentru vremurile mai dificile.” Mărturisește că e și un mod de a se lupta cu latura consumeristă a designului și seriozitatea care vine la pachet cu ea din cauza prețului pe care îl are un obiect.

„Îmi place să merg în contracurent cu ea prin umor și joacă. La sfârșitul zilei, știu că trebuie să mă distrez în timp ce construiesc ceva și sper că asta se simte în piesa finală. E câte o glumă în fiecare obiect pe care îl creez. Mi se pare amuzant că fără noi, obiectele ar fi pur și simplu inutile.”

Nu departe de studioul în care lucrează, apartamentul său din Brooklyn a devenit terenul de teste perfect pentru creații noi. E fericit să petreacă atât de mult timp înconjurat de ele – uneori le vede defectele și îi place să le corecteze sau să le repare, dar cel mai mult se bucură că îi amintesc constant cum să fie mai bun. „Casa e un spațiu interesant de care sunt fascinat pentru că nu este nici static, și nici nu poți să-l planifici pe deplin. Iar cu un copil acasă, prinde la rândul ei viață.”

Obiectele pe care le creează pornesc întotdeauna de la o schiță, de la un desen făcut dintr-un impuls, pe care îl trece apoi prin filtre și măsurători de materiale și proporții și, în cele din urmă, prin construcția propriu zisă. „Îmi plac momentele acelea în care vorbești la telefon și desenezi ceva fără să realizezi”, spune Șerban despre „transa profundă” în care intră de fiecare dată când pune creionul pe hârtie.

Îl captivează și „legătura fizică pe care un scaun o are cu corpul uman” și „forța magică a acestuia atunci când te uiți la el și îți vine să te așezi”.

Captivante sunt și numele pe care le primesc scaunele. Cele mai multe dintre ele fac referire la tot felul de personaje, desprinse din cinematografie sau inventate de el: Rodi, Peter Sellers, Nani Baba, Volpina, Gene Wilder, Gogu. „Unele îmi vin întâmplător în minte – am o listă întreagă în telefon unde îmi notez constant nume noi –, altele mai puțin întâmplător, dar întotdeauna ghidat de emoții, cam în același mod în care îmi aleg și culorile. Îmi place să mă gândesc la obiecte ca la personaje sau animale de companie. Ca și când ar fi acolo cu un scop precis și pentru a fi prezente în mintea noastră sau în viața de zi cu zi.”

Aproape o replică a lucrărilor sale, cartea lansată anul trecut împreună cu spaniolii de la Apartamento, „A Thing On A Table In A House” păstrează același spirit ludic recognoscibil al lui Șerban.

Nu întâmplător amintește de o carte pentru copii, tipărită pe carton gros și decupată în stilul obiectelor sale din metal. Iar cum lucrurile au un fel special al lor de a se dezvălui în universul lui Șerban, interiorul cărții adăpostește o piesă de teatru în trei acte, scrisă de prietenul său, artistul James English Leary, în care a creat o serie de întâmplări și personaje – Hatchet, Happy Lattice, Blonde Demon sau Hinged Ghost, printre altele.

„Happy Lattice, normal!” vine răspunsul lui Șerban când încerc să aflu care e personajul lui preferat dintre toate. Deși nu știa cu exactitate ce o să fie la început, știa sigur că nu-și dorește o monografie. Cartea, care reunește lucrările designerului din ultimii cinci ani, s-a conturat organic în final, iar cei de la Apartamento l-au înțeles perfect și au dus totul într-o direcție complet neașteptată.

După expoziția recentă de la galeria R & Company, alături de care a mai expus în trecut, în lunile care urmează, lucrările lui Șerban Ionescu o să ajungă în Miami, Grecia și Belgia. Nu pot decât să-mi imaginez cât de grozav trebuie să fie să-i faci acum o vizită – acasă, în studio sau prin galeriile de artă.

Materialul a apărut în ediția de primăvară-vară Glamour 2022. Fotografii de John Watts, Sean Davidson și prin amabilitatea R & Company NY.

Created with Newsroom AI