De Emilia Barbu

«Homeland», de Maria Guțu: o căutare poetică a unui acasă care își schimbă mereu sensul

Maria Guțu s-a născut în Glodeni, un oraș mic din nordul Republicii Moldova. Și-a petrecut copilăria prin păduri, jucându-se cu copiii vecinilor și minunându-se de tot ce e mai simplu și firesc pe lume: „Ploaia, munca oamenilor simpli, dăruirea ce o au față de pământ și natură. Deseori plecam cu bunelul cu căruța la cosit iarba pe câmpuri, acolo rămâneam uimită de cele mai simple vietăți și forme.”

Când a crescut, Maria nu s-a apucat să scrie vreo versiune modernă din „Amintiri din copilărie”. A ajuns în schimb să facă fotografie documentară și să continue să se uite la lume în felul ei unic.

Iubește pietrele, scoicile, lemnul pietrificat – pe cele cu forme speciale le păstrează sau le dăruiește.

Preferă zonele stâncoase și locurile abandonate, iar dacă ar fi să aleagă un alt loc în care să trăiască și să lucreze, ar merge undeva într-o zonă muntoasă, plină cu verdeață, precum Georgia (unde a fost deja) sau Islanda (unde visează să ajungă). „Vremuri second-hand”, cartea Svetlanei Aleksievici, citită de curând, și-a pus amprenta asupra ei: „Citind-o înțelegi mai bine oamenii născuți în URSS (eu fiind născută în 1996, nu am apucat acele timpuri), părinți, bunici, le înțelegi mai bine fricile, grijile atât de nespecifice nouă”.

Plecatul, în schimb, este o temă comună. Pentru ea, pentru locul din care vine. Asemenea României, și Republica Moldova se confruntă cu valuri migratorii constante care lasă mai ales zonele rurale aproape complet abandonate, unde bătrânii și copiii sunt cei care rămân, iar toți ceilalți pleacă – poate pentru totdeauna, poate doar pentru o vreme.

Maria nu a plecat și momentan nu are de gând, a crescut în schimb cu bunicii și și-a văzut părinții plecând. Adolescența și-a petrecut-o printre cărți, printre revistele de artă și literatură la care o abona bunica ei în fiecare an. După liceu, a studiat o vreme medicina, iar apoi a hotărât să urmeze chemarea studiilor vizuale, așa că a ajuns să facă Imagine de Film și Televiziune la Academia de Arte din Chișinău. În timpul studiilor, a călătorit prin intermediul proiectelor de voluntariat european (EVS), navigând între ecologie și artă.

Tot atunci a înțeles că vrea să facă fotografie: „Mi-a plăcut dintotdeauna să observ oamenii, una din atracțiile deosebite a copilăriei era privitul pe fereastră, în drum spre casă sau spre magazin… Urmăream orice se întâmpla în casele sau clădirile unde era aprinsă lumina, cu ce obiecte erau înconjurați ceilalți, ce făceau seara. De exemplu, bunelul unei colege urmărea același post TV, aceeași emisiune ani la rând, seară de seară. Am vrut mereu să fac parte sau să cunosc puțin, cât îmi e permis din viața intimă a celor din jur. Curiozitatea, dorința de a privi fără a fi observată m-au făcut să aleg fotografia documentară.”

Alegerea a fost clar una reciprocă: în 2019, Maria a câștigat un grant oferit de Centrul de Fotografie Documentară pentru realizarea unui proiect fotografic, urmat de o expoziție la București. Așa a început „Homeland”.

„«Homeland» e proiectul meu de bază, de suflet. Inițial am fost inspirată de filmele mele preferate, «Alice in the Cities» și «Paris, Texas», așa că mi-am dorit să fac un road trip project, documentând tinerii, copiii de la țară.” Până la urmă călătoria s-a transformat într-o cercetare pe termen lung, o cartografiere sensibilă, în portrete, peisaje și jocuri de lumină a zonei de nord a Moldovei.

„Documentez în mare parte tinerii care au plecat, vor să plece sau au părinții plecați – îi întâlnesc la stadion, pe plajă, prin parcuri, oriunde. Mă identific cu ei într-o oarecare măsură, nu doar prin spațiul de origine, prin trai, dar și prin copilăria asemănătoare. Am fotografiat adolescenții care au plecat definitiv din Moldova, dar și pe cei care au rămas, cei cu părinți plecați sau cei întorși doar în vacanța de vară în țară. Prin «Homeland» încerc să aflu ce înseamnă acasă, peisajele frumoase și lipsa oamenilor, îndeosebi a tinerilor prin contrast mă bulversează, deși înțeleg bine motivele plecării lor.”

Proiectul Mariei e o continuă căutare: a unor repere, a unor conexiuni, a firelor deseori invizibile ce țin anumite locuri și persoane împreună – sau separat.

E o comunicare constantă între tinerii din nordul țării și peisajul din jurul lor, așa cum sunt și așa cum e acum. „O treime din populația Moldovei a emigrat, numărul tinerilor care pleacă crește de la an la an. În acest context, «Homeland» e o căutare poetică a rădăcinilor, a unui acasă care își schimbă mereu sensul, chiar și pentru copii.”

„Homeland” e în continuă derulare, iar Maria speră să mai lucreze la el pentru cel puțin încă un an. Visul ei este să transforme totul într-o carte de fotografie și, poate cine știe, să găsească în felul acesta o casă pentru fotografiile atâtor plecări.

Cât despre propriile ei rădăcini, Maria se vede în continuare bătând drumul dintre zona de nord și capitală: „Observ tot mai multe chestii, locuințe, oameni, locuri pe care aș vrea să le documentez – toate acasă.” Pentru ea acest „acasă e mediul ideal ce poate fi descoperit și redescoperit prin intermediul fotografiei”, chiar dacă lipsa unei interes și a unei piețe pentru tipul de fotografie pe care îl face ea îi îngreunează parcursul.

Până la urmă, însă, indiferent unde ești, fotografia are capacitatea de a transcende geografii rigide și de a putea aduce lumea întreagă într-un orășel din nordul Moldovei, de a șterge limite, dar și de a modela caractere. Pe Maria a ajutat-o să-și învingă timiditatea, să se apropie mai ușor de oameni, să le asculte poveștile.

„Fotografia m-a învățat să am răbdare, să mă împac cu refuzul și să merg mai departe. Fotografia m-a învățat că oamenii sunt diferiți și că timpul e decisiv, cu cât acorzi mai mult timp oamenilor, cu atât e mai bine.”

Tot de-aici a învățat și despre importanța eșecului, despre cum fiecare film developat cu stângăcie, fiecare eroare, fiecare film nereușit contează la fel de mult ca unul perfect în acest proces de continuă creștere. Când se uită la subiectele sale, fie ele persoane sau peisaje, Maria nu mai vede culori, ci are deja cadrul în alb-negru, vede forme și lumini și are cuvintele fotografului american Robert Frank în minte: „culorile fotografiei sunt albul și negrul”.

Apoi, sunt acele momente care reușesc să oprească timpul în loc: „Sunt vrăjită atunci când mă apropii de cineva, îl întreb dacă îl pot poza și, fără întrebări, fără multe vorbe, pozează perfect. Cazurile acestea sunt rare și magice, înțeleg atunci cât de norocoasă sunt că fac fotografie.”

Când se apropie de viitorul ei, Maria are deja câteva planuri și idei în minte. Cadrul care se formează începe cu o rezidență artistică la care ar vrea să plece anul acesta, continuă cu noi proiecte și mai mult timp investit în Doddocdoc (școala de fotografie modernă din Sankt Petersburg, unde învață) și se încheie cu ambiția de a scrie coerent despre ceea ce face. Și, evident, își dorește să lucreze mai departe.

Created with Newsroom AI