Ce știm despre cum se trăia gay în România înainte de anii ’90? ___

Florin Buhuceanu: Cred că este important să ne amintim de Codul Penal din 1936 când se introduce pedeapsa cu închisoarea pentru homosexualitate, un adevărat mecanism de excludere a acestor grupuri minoritare din societate, sub influența măsurilor penale din Germania Nazistă.

___

Florin Buhuceanu: Identificăm acolo un concept care va reveni în ‘96, conceptul de „scandal public”, care credem că a fost introdus de legiuitor pentru a încerca să controleze orice tentativă de a se coagula o identitate publică a comunității LGBT în România. Atunci încep primele arestări și cred că acela e momentul în care se ajunge la intrarea în subterane a membrilor acestei comunități.

___

Florin Buhuceanu: Comunismul nu face altceva decât să sistematizeze teroarea și să o extindă împotriva celor din comunitatea gay, și când spun comunitatea gay mă gândesc și la femei, deși sunt puține date despre femei în perioada aceea.

___

Florin Buhuceanu: Se extinde pedeapsa cu închisoarea, în anii ’50 se atinge un vârf al pedepsei de până la zece ani, iar apoi, în ‘68, odată cu venirea lui Ceaușescu, se ajunge la forma clasică a ceea ce s-a numit Articolul 200 din Codul Penal, care incrimina homosexualitatea cu pedeapsă între unu și cinci ani de închisoare.

___

Florin Buhuceanu: Existența acestei legislații a permis practic vânarea celor în cauză, au existat procese-spectacol despre care aveau grijă să se afle, pentru că acesta era și rolul lor, să bage spaima în „burghezi”. Homosexualul nu putea să fie un comunist, el era de sorginte capitalistă, importa viciul apusean în România și trebuia extirpat.

Ce s-a schimbat în viața comunității gay după ’90? ___

Florin Buhuceanu: Anii ’90 nu au însemnat tocmai o eliberare pentru comunitatea bărbaților și femeilor gay, venirea democrației nu a însemnat și scoaterea lor de sub imperiul legislației represive. După ’90 arestările au continuat, iar homosexualitatea avea să fie asociată cu tipul ăsta de viață subterană, promiscuă, imorală.

___

Florin Buhuceanu: Asta e imaginea teribil de nedreaptă care s-a așezat ca o mască constrângătoare peste ce însemna comunitatea LGBT+ în anii aceia. În ’93 încep negocierile cu diferite instituții internaționale, România nu putea să intre în Consiliul Europei fără să renunțe la legislația anti-gay. Se promite mincinos că se va rezolva situațiunea, însă de atunci și până la abrogarea articolului 200 în 2001 au mai trecut ani buni, lucru care a demonstrat cât de mult ținea România la respectarea propriilor promisiuni publice.

___

Florin Buhuceanu: Între timp lumea noastră trăia în frica aceasta care ținea de supraveghere, posibila denunțare și eventualul arest. Se putea ajunge ușor la arest în condițiile în care două denunțuri puteau fi suficiente, probate sau nu de fapte. Climatul general din perioada aia era unul de frică generalizată.

___

Florin Buhuceanu: Te gândeai că riști, dar nu era chiar ca în perioada comunistă în care cei mai mulți dintre noi ne dedublam și ne transformam în altcineva, nu stăteai chiar tot timpul cu privirea în spate să te gândești dacă vei fi sau nu denunțat de cineva apropiat. Supravegherea, controlul polițienesc, erau însă reale pe mai departe și au dus la arestări și condamnări și după 1996, chiar dacă într-o mai mică măsură.

___

Florin Buhuceanu: Dacă privești la scară macro, cred că ce s-a încercat după ’90 era intimidarea la scară cât mai largă, poliția fiind brațul lung al Bisericii și al statului în acest sens. Am introdus Biserica aici pentru că Biserica Ortodoxă este cea moralmente responsabilă pentru menținerea în viață a articolului 200 din Codul Penal care a făcut sute de victime după ’90.

___

Florin Buhuceanu: Tot după ’90, pe filieră neo-protestantă, s-a încercat în diverse Biserici ‚tratarea’ celor care se identificau ca atare din rândul comunității creștine. S-a încercat „scoaterea demonilor”, exorcizarea lor adesea repetată, că doar nu ieșeau demonii din prima, nici din a doua, nici din a treia încercare, iar asta e o realitate valabilă și astăzi în anumite grupări religioase.

___

Florin Buhuceanu: În 1994 se formează Bucharest Acceptance Grup, un grup de cetățeni și cetățene cărora le era din ce în ce mai greu să accepte felul în care statul român își trata cetățenii de orientare homosexuală și apoi încet-încet se înființează ceea ce astăzi este ACCEPT, care avea ca misiune principală să documenteze ce se întâmplă, care sunt victimele și care sunt poveștile lor ca bază de solicitare pentru eliminarea discriminării prin legea penală.

Cum apreciezi evoluția mișcării LGBT+ de până acum și ce ar mai fi de făcut pe mai departe? ___

Florin Buhuceanu: Este foarte important că am scăpat de acel text de lege care ne scotea din societate și din normalitate, dar s-a întâmplat extrem de târziu, în 2001, România fiind ultima țară din Europa care a dezincriminat homosexualitatea. Asta e o rușine!

___

Florin Buhuceanu: Există astăzi mult mai multe voci care vorbesc despre ei la persoana întâi ca gay, lesbiene, bisexuali, transgender, ceea ce în perioada tinereții mele era mai degrabă o raritate. Eram puțini cei care ofeream un chip acestei realități.

___

Florin Buhuceanu: E îmbucurător că această comunitate devine din ce în ce mai vizibilă, din ce în ce mai articulată, numărul organizațiilor și grupurilor din țară a crescut, deci lumea devine din ce în ce mai alertă în ceea ce privește propriile drepturi și responsabilități. Iar asta s-a văzut și la referendumul din 2018, când campania de boicot pe care am organizat-o cu multe grupuri și organizații din țară a fost eficientă pentru că oamenii nu mai înghit enormitățile pe care ni le servesc politicienii. Foto: Tiberiu Căpudean

Don't forget to share!