Fotojurnalistul Jonas Bendiksen ne trezește la realitate

De Irina Munteanu

În era dezinformării, cât de ușor mai e să faci distincția între ce e real și ce e fals? Cât de la îndemână e să iei de-a bună ceea ce ți se spune sau ți se arată?

Sunt întrebări pe care și le-a pus și fotojurnalistul norvegian Jonas Bendiksen atunci când a aflat despre Veles, un oraș din Macedonia de Nord, ai cărui locuitori au devenit brusc pioni importanți în răspândirea de fake news în peisajul politic american din timpul alegerilor din 2016.

Conștient de cât de mult s-a schimbat felul în care consumăm și răspândim informație, Bendiksen a început să cerceteze mai atent povestea din Veles. Așa a descoperit, în mod ironic, că orașul poartă numele unui „zeu al haosului, magiei și înșelăciunii”.

Documentându-se despre zei slavi, a dat în final peste „The Book of Veles”, un manuscris presupus antic, descoperit de un ofițer rus în 1919. Ani mai târziu, istoricii și lingviștii au ajuns la concluzia că textul, considerat sfânt în diferite cercuri naționaliste slave, e doar un fals propagat de către ruși.

Ce e fascinant legat de proiectul lui Bendiksen nu sunt site-urile de fake news create de locuitorii din Veles, care au contribuit la alegerea lui Trump, ci faptul că în șase luni de la publicare, nimeni nu și-a dat seama că proiectul acestuia era la rândul său un fals.

Când a văzut că niciunul dintre colegii săi de la Magnum nu realizează că oamenii din fotografiile sale sunt de fapt sunt modele 3D generate de computer, iar textul este un produs al inteligenței artificiale, ba chiar este invitat de unul dintre cele mai importante festivaluri de fotojurnalism, Visa pour l’Image, să își prezinte reportajul, Bendiksen a decis că e cazul să spună adevărul.

Indiferent cum ți se pare experimentul lui Bendiksen, el arată cât de vulnerabili suntem în fața dezinformării și vine ca „un wake up call necesar”, așa cum îl numește fotograful, pentru fiecare dintre noi, unul de care va trebui să ținem cont mult timp de acum încolo având în vedere că tehnologia evoluează și devine tot mai greu să distingi între realitate și ficțiune.

Despre toate acestea am avut ocazia să discut chiar cu Jonas Bendiksen, câștigător al ediției World Press Photo de anul acesta, în timp ce își făcea bagajele și se pregătea să plece în Coreea, pentru un alt reportaj foto.

Jonas, cuM a fost experiența ta în Veles? Îți amintești ce gânduri sau așteptări aveai?

Ajunsesem în Veles să fac ceva diferit. În mod normal, ca fotojurnalist, merg într-un loc cu gândul să realizez un eseu foto, să documentez ceva. De data asta, mă aflam acolo să fac ceva ce arăta a ceea ce aș face în mod obișnuit, dar era manipulat digital – un produs sintetic.

„În Veles am descoperit un loc interesant din punct de vedere vizual, dar să spunem că dacă nu reușeam să găsesc ceva anume, îmi cream singur. Din punctul ăsta de vedere a fost o experiență foarte ciudată pentru mine.”

Ce te-a surprins pe tine cel mai tare în toată experiența asta ciudată?

Ce m-a surprins, ce nu credeam că o să se întâmple, a fost că oamenilor nu li s-a părut nimic în neregulă. Sigur că atunci când a fost publicată cartea „The Book of Veles”, în aprilie 2021, ea a fost prezentată ca orice altă carte de fotografie cu un reportaj clasic. Mă așteptam însă în câteva săptămâni să apară suspiciuni legate de material pentru că sunt atât de multe lucruri neobișnuite pe care le-am introdus intenționat acolo, sperând că vor ridica semne de întrebare.

Mă gândeam că o să apară zvonuri, că oamenii o să vorbească între ei: „Ai văzut reportajul ăsta? Cum poate fi real?”. Dar asta nu s-a întâmplat. Nu am primit nici măcar o întrebare critică legată de proiectul meu, ci doar feedback pozitiv – tuturor li se părea că e o serie foarte bună.

Dacă te uiți la material, odată ce știi ce este de fapt, realizezi că e aproape hilar cât de rău arată. Poți să observi că ceva nu e OK. Dar dacă nu știi asta, ești cumva gata să îl accepți ca atare. Am fost surprins cât de puternică este nevoia omului de a crede, cât de ușor este să păcălești pe toată lumea cu o astfel de lucrare. Asta a fost marea surpriză. Și aduce cu sine o grămadă de lecții.

Populația aparent imensă de urși din Veles, așa cum surprind imaginile lui Bendiksen, sau semnul „Royal Norway Embassy” din fotografia de mai sus sunt doar câteva dintre indiciile lăsate intenționat.

Știu că în final ai decis să te demaști singur. Care au fost reacțiile?

La început oamenii au fost șocați – în primul rând, că eu am făcut asta, și în doilea rând, că e posibil să faci una ca asta. Cred că a fost un semnal de alarmă care trebuia tras. Unora li s-a părut că e un mod excelent de a arăta vulnerabilitățile din sistem și cât de repede suntem dispuși să credem în ceva, indiferent cât de evident e că e fals. Pe alții, desigur, i-a înfuriat și nu li s-a părut deloc o idee bună.

A fost un mix, dar aș spune că marea majoritate, măcar din câte am observat eu, a ajuns să-mi susțină „experimentul” tocmai pentru că a iscat atât de multe conversații, dezbateri, articole. A stârnit atenția – nu doar asupra proiectului meu, ci asupra problemei pe care o reprezintă evoluția rapidă a tehnologiei care face atât de ușor posibilă o astfel de acțiune. Este o realitate cu care trebuie să ne confruntăm și pe care trebuie să învățăm cum să o manevrăm. Privind în urmă, aș zice că a creat multă gălăgie, mult șoc, dar a fost și bine primită.

Jonas Bendiksen Veles. North Macedonia. 2019. © Jonas Bendiksen

Ai simțit vreo secundă că îți riști întreaga carieră? Ce te-a făcut să mergi mai departe?

Da, absolut, eram foarte agitat. Cred că întreaga vară în care am lucrat am avut o durere continuă de stomac. Vezi că în zilele noastre nu ai cum să controlezi felul în care funcționează social media sau felul în care reacționează oamenii. Nu eram sigur dacă o să fie clar că intenția mea era de la bun început să las adevărul să iasă la iveală. Nu aveam nicio garanție că o să fiu înțeles corect.

Pe de altă parte, am simțit că pot să demonstrez ușor că întregul proiect a fost intenționat gândit așa, pentru că lăsasem atât de multe indicii despre adevărata natură a proiectului. Mai mult, în textul din carte, inteligența artificială care l-a scris recunoaște că scrie acel text. Și oamenii tot nu au băgat de seama. Asta nu dovedește decât că odată ce te-ai decis să crezi în ceva, ești dispus să accepți aproape orice. Asta e ideea.

Multe dintre lucrurile care s-au petrecut odată cu proiectul meu nu au fost premeditate, au venit pe parcurs din cauza faptului că nimeni nu s-a prins de minciună. Cum ar fi, de exemplu, ce s-a întâmplat la festivalul Visa pour l’Image, din Franța, sau cu Chloe Miskin, profilul fake de Twitter pe care l-am cumpărat cu 40$ dintr-un impuls de a expune adevărul. Mi-am făcut griji, dar până la urmă am ieșit cu bine din toată situația. Deși recunosc că nu mă așteptam să câștig un premiu de la World Press Photo pentru asta.

Sunt curioasă cum privești tu viitorul. ce preconizezi că se va întâmpla? sunt deep fakes un fel de fake news 2.0?

Nu cred că e o chestiune de viitor, cred că e ceva ce ni se întâmplă deja. Poți să vezi în fiecare an cum apar tehnologii și strategii din ce în ce mai sofisticate, care nu doar că sunt implementate, dar sunt comercializate și transformate în arme. Se poate vedea cum acționează inclusiv în conflictele actuale din Europa.

Gândește-te că tehnologia pe care am folosit-o eu în carte e complet depășită. Despre inteligența artificială pe care am folosit-o pentru a crea textul, GPT-2, nu mai vorbește nimeni, a fost înlocuită deja de câteva generații de sisteme. Noile versiuni ale acestor instrumente sunt atât de puternice, iar tehnologia evoluează atât de rapid, încât e o chesiune de timp până când procesul de a crea informație o să devină complet automatizat.

Unii oameni spun că au existat dintotdeauna manipulări în fotografie, că s-a mințit și înainte, deci unde ar fi noutatea? Se întâmplă exact același lucru. Și e adevărat, de la invenția fotografiei, din anii 1800 se întâmplă lucrurile astea. La fel și în scris.

„Noutatea e că ne aflăm în punctul în care producția acestor lucruri poate fi automatizată, folosind inteligența artificială sau alte operațiuni artificiale. Iar când ceva poate fi automatizat înseamnă că poate fi produs în cantități mari.”

Cred că pe viitor nu o să vedem decât o intensificare a acestor mecanisme, a modalităților prin care ele sunt distribuite și o creștere a cantității lor. Și mai cred că nu e o problemă care o să dispară, ci una care o să se agraveze, iar noi o să investim deosebit de mult timp și eforturi să ținem pasul cu accelerația ei, să îi facem față și să putem să distingem între informație adevărată și informație falsă, indiferent că e produsă de oameni sau de mașinării.

Aceleași persoane care au dezvoltat sistemul pe care l-am folosit să îmi generez textul din carte, numit Open AI, doar ce au lansat un nou prototip intitulat DALL · E, care accesează toate sursele de fotografii, schițe, artă etc. de pe Internet și creează imagini pornind de la un text.

Această tehnologie există deja, iar în momentul de față oricine o poate folosi, nici măcar nu ai nevoie de cunoștințe în domeniu. Și vorbim doar de prototipuri, deci e doar începutul. Imaginează-ți ce mai urmează.

Asta mă face să mă întreb cum ar fi arătat cartea ta acum, dacă ai fi pasat toată munca acestui sistem. Sau poate anul următor, când lucrurile o să evolueze și mai mult.

Exact, cu siguranță ar arăta diferit. În orice caz, asta nu e o problemă doar pentru industria foto, e o problemă pentru societatea noastră, pentru democrația noastră, pentru încrederea pe care o avem unii în alții. E ceva ce trebuie combătut la atât de multe niveluri în societatea noastră.

plănuiești să mai lucrezi la un proiect asemănător sau nu e ceva la care te gândești momentan?

Nu cred că voi repeta același mod de a lucra. Dar încerc mereu să folosesc fotografia pentru a-mi exploracuriozitățile despre lume, lucrurile care mă interesează sau care mă frământă. Proiectele mele gravitează în jurul propriilor întrebări și sunt convins că nu o să rămân fără întrebări prea curând. Cum se vor materializa ele sau ce format vor lua, nu aș ști să zic, dar cert e că rămân interesat de intersecția dintre comportament uman și tehnologie.

Ediția World Press Photo 2022 se mai poate vedea în București, Cluj-Napoca și Timișoara până pe 4 iunie. Începând cu 10 iunie, expoziția se mută în Brașov, Constanța și Sibiu, iar de pe 22 iulie, în Oradea și Iași.

Created with Newsroom AI