Anul acesta, Martha Cooper a primit o provocare inedită din partea Lavazza: să surprindă o rază de speranță într-un context pandemic global. Calendarul 2021, intitulat #TheNewHumanity, reprezintă pentru Lavazza o modalitate de a privi cu încredere spre viitor și vizează o nouă societate care are la bază evoluția, sustenabilitatea și toleranța.

Am vrut să aflu ce a determinat-o pe Martha să documenteze zi de zi o bancă de peste drum de casa ei, cum a decurs întreaga experiență pentru ea și cum a reușit să își păstreze curiozitatea și optimismul într-un an în care lumea s-a schimbat complet.

Atunci când am luat prima oară legătura cu Lavazza pentru a discuta despre calendar, New York era epicentrul pandemiei de coronavirus. Ieșeam din casă doar o dată sau de două ori pe săptămână pentru a cumpăra mâncare. Singurele fotografii pe care le puteam realiza erau cele de la fereastra sufrageriei mele – pozam oameni mergând prin parcul Riverside.

Până în acest moment, nu am văzut și nici nu am semnat calendarul terminat. Totuși, anul trecut am realizat un proiect la Torino și am văzut minunatele ediții anterioare ale calendarului la sediul Lavazza de acolo. Așa că pot spune că am fost onorată să primesc invitația de a participa la realizarea Calendarului din acest an.

Pandemia a avut un efect devastator asupra lumii, mai ales când s-a suprapus peste cutremure catastrofale și incendii imense, agravate de schimbările climatice. Ce s-a întâmplat în ultimele luni a fost un semnal de alarmă. Am văzut atât de clar cât de interconectați suntem unii cu alții, dar și cu ecosistemul natural.

În loc să se concentreze pe greutățile din ultimele luni, campania Lavazza, „The New Humanity”, vine într-un moment potrivit și îi îndeamnă pe oamenii de pe tot mapamondul să lucreze împreună și să trăiască responsabil pentru a le asigura generațiilor următoare un viitor mai sigur și mai fericit. Sunt foarte fericită că am fost inclusă în acest proiect valoros.

În 2018, ca un cadou pentru aniversarea mea de 75 de ani, m-am decis să „adopt” oficial o băncuță din parcul Riverside, pe care o pot vedea de la fereastră. Acest lucru e posibil dacă faci o donație către Departamentul Parcurilor orașului New York.

Am pus o plăcuță pe bancă și, ca să mă distrez, am decis să o numesc „banca scriitorilor” pentru că așa numesc artiștii de grafitti băncile pe care stau să-și admire operele atunci când acestea trec pe trenuri. În timpul pandemiei, am decis să fotografiez oamenii care treceau pe lângă „banca mea” și pe cei care, ocazional, se opreau să stea pe ea.

Când am început să fac aceste fotografii, în aprilie, situația era cum nu se poate mai rea. Auzeam ambulanțe trecând la orice oră din zi și din noapte, un spital fusese amplasat în Central Park, iar numărul mare de morți era dureros și înspăimântător. Mi-era cu adevărat frică să ies afară.

M-a surprins cât de mulți oameni, de toate vârstele, făceau mișcare, mergeau cu bicicletele sau își plimbau copiii în cărucioare prin Riverside. Eu locuiesc singură și au fost multe zile în care nu am văzut și nici nu am vorbit cu nimeni. Așa că era de-a dreptul reconfortant pentru mine să-i privesc pe toți acești oameni de la fereastră.

Pentru mine, fotografia a devenit un mod de viață. Mai ales acum, când avem camere atât de bune în propriile telefoane. Asta înseamnă că nu plec niciodată din casă fără o cameră foto după mine. Să faci o fotografie bună este ca o vânătoare de comori, iar în New York există întotdeauna șansa să găsești ceva uimitor de fotografiat. Căutarea acestor momente este ceea ce mă ține în priză.

Cât despre acest an, aveam foarte multe proiecte și călătorii interesante în plan, inclusiv o rezidență în Istanbul. În schimb, toate au ajuns să fie anulate și sigur că am fost dezamăgită. Am avut însă o expoziție retrospectivă importantă programată la Urban Nation în Berlin, care ar fi trebuit să aibă deschiderea în iunie, dar care a fost amânată până în octombrie.

Îmi place să fac fotografii care explică tema pe care o explorez și caut mereu exemple de creativitate în viața de zi cu zi. Eram foarte interesată să văd cum tinerii au dezvoltat o formă de artă pentru ei înșiși, o formă de artă pe care adulții nu o înțelegeau. Pe atunci, foarte puțini oameni înțelegeau ce este graffiti-ul.

Este captivant să mi se acorde suficientă încredere pentru a pătrunde în lumi diferite. Îmi place să cred că fotografiile mele sunt o formă de a conserva istoria. Când vine vorba despre forme de artă efemere precum graffiti sau arta stradală, fotografiile vor rezista mai mult timp decât opera de artă originală și vor deveni o dovadă vizuală la un moment dat.

Fotografia mea preferată este cea din 1980, în care Dondi (graffiti artist legendar, înainte ca arta stradală să devină populară în Statele Unite) este în depozitul de trenuri, agățat între două vagoane, vopsind un tren.

Pe lângă Martha Cooper, alți 12 fotografi emblematici au fost invitați să își transpună viziunea asupra noii umanități: Christy Lee Rogers, Denis Rouvre, Carolyn Drake, Steve McCurry, Charlie Davoli, Ami Vitale, David LaChapelle, Martin Schoeller, Joey L., Eugenio Recuenco, Simone Bramante și Toilet Paper. Să îi luăm pe rând!