De Irina Munteanu
Filmele lor vorbesc despre înstrăinare și nevoia de reintegrare, despre dragostea necondiționată și despre co-dependența dintre părinți și copii. Sarra Tsorakidis, Enxhi Rista și Lucia Chicoș sunt trei regizoare ale căror scurtmetraje le-am remarcat în 2020 și pe care îți recomand să nu le pierzi din vedere.
„Kaïmós” a început de la un sunet amar, pe care Sarra Tsorakidis a simțit că trebuie să îl transpună într-un scenariu.
„Ce m-a determinat să vreau să fac acest film a fost sunetul de coborâre al liftului de la crematoriu. Când a murit bunica mea, acum trei ani, am decis s-o incinerăm și acel sunet m-a afectat mai mult decât credeam. Într-o liniște greoaie, a evidențiat și mai mult finalitatea relației mele cu o persoană care mi-a fost și-mi va rămâne mereu foarte dragă.”
Povestea scurtmetrajului s-a țesut ca o nevoie a regizoarei de a pune acel sunet în context, iar asta i-a dat ocazia să exploreze două teme care o preocupă: lipsa apartenenței și nevoia de integrare. În „Kaïmós”, al cincilea scurtmetraj regizat de Sarra, aceste două teme sunt catalizatoare pentru tensiunea din întregul film.
În mijlocul unei familii care se reunește pentru o înmormântare, Sarra a ales să se concentreze pe legătura dintre Eli și nepoata ei pentru că i s-a părut interesantă oglindirea dintre ele, ca și când cea dintâi s-ar vedea pe sine înainte de a se muta în altă țară.
Paradoxal, ranchiuna pe care o resimt una față de cealaltă se traduce de fapt prin dragoste și dor. În filmele ei, Sarra își dorește ca spectatorii „să descopere singuri motivațiile din spatele comportamentelor aparent greșite ale personajelor”, iar la finalul filmului să ajungă să empatizeze cu ele, „chiar dacă uneori pot fi antipatice.”
Sarra caută personajele aflate într-un moment de răscruce al vieții, în care sunt „atât de depășițe de circumstanțele în care se află, încât nu mai țin cont de rațiune sau repercursiuni și-și permit să fie deschise și vulnerabile în fața celorlalți.”
Și ce mediu mai propice, „în care nu ai cum să-ți ascunzi instinctele animalice”, decât cel familial?
Deși pornise în calitate de studentă de producție de film, Enxhi Rista a simțit rapid nevoia să regizeze. Așa a apărut scurtmetrajul ei, „El iubește ochii mei”.
La 18 ani, imediat după ce a terminat liceul în Albania, Enxhi Rista a venit în România și nu s-a simțit deloc departe de casă, ci mai mult ca-ntr-o vacanță. Astfel că, în urmă cu doi ani, a plecat pentru o lună la Penitenciarul din Botoșani, împreună cu un grup de studenți români și germani, să realizeze mai multe scurtmetraje documentare.
Acolo l-a cunoscut pe Tican, care a impresionat-o prin pasiunea lui sinceră pentru dans și muzică, și despre care a știut că este cu adevărat un personaj de film.
Despre Tican aflăm că „vreme de 21 de ani stă închis pentru diferite fapte, este eliberat pentru o săptămână sau câteva luni, timp în care o lasă însărcinată pe nevasta lui, apoi mai face o faptă penală și intră iar în penitenciar”. „Ce m-a marcat la vremea respectivă a fost pasiunea cu care vorbește el și Lilia, soția sa, despre dragoste”.
O poveste de dragoste necondiționată redată poate cel mai clar prin sinceritatea cu care Lilia își mărturisește sentimentele și spune că pentru ea, „Tican este cel mai frumos bărbat în viață.”
Regizoarea nu a vrut să rămână doar în contextul penitenciarului, așa că a mers la Lilia acasă, într-un sat din Suceava, unde i-a cunoscut familia și partea ei de poveste.
Enxhi ne îndeamnă să citim cu atenție fiecare secvență din film pentru că doar așa o să observăm că în realitate, Lilia este cea închisă, deși se află în libertate, în vreme ce soțul ei se simte liber în penitenciar și manifestă asta deschis. „Până la urmă, filmul este despre dragoste, despre viață, muzică și dans”, îmi spune Enxhi, „iar dacă reușește să transmită această emoție și să atingă publicul, atunci eu sunt fericită”.
„Contraindicații”, filmul ei de licență, s-a conturat dintr-o combinație de nemulțumire față de cel pe care îl făcuse înainte și dorință de a face lucrurile altfel.
„Țin minte că după proiectul anterior, un exercițiu pe peliculă alb-negru de 35mm, mă simțeam puțin cam nesatisfăcută de modul în care personajele își rezervă emoțiile și de seninătatea care însoțește situația dramatică. Tocmai datorită acestor lucruri filmul respectiv funcționa, însă eu simțeam că ceva din toate astea nu mă caracteriza în momentul acela.”
Așa a ajuns să facă în schimb un scurtmetraj „dramatic și claustrat”, cum ea însăși îl descrie, despre o mamă și o fiică aflate într-o relație de co-dependență emoțională.
Ca privitor nu asiști doar la un dialog tensionat, într-o situație pe care o simți cum clocotește, dar, aproape în permanență, ești și urmărit (odată cu personajul) de o senzație de sufocare. Ideea pentru „Contraindicații” i-a venit într-o perioadă în care se confrunta des cu atacuri de panică și o atrăgea ideea de a-și portretiza în felul acesta manifestarea propriilor emoții.
„Mă interesa ceea ce începeam să descopăr la mine, și anume că atacurile de panică păreau să vină ca o evitare a unui conflict cu cineva. Sunt ipohondră și somatizez ușor și cred că simțeam nevoia să exorcizez ceva din trăirile astea”
Cât despre inspirația pentru personajele care balansează această emoție, ea a venit chiar din familia regizoarei, din poveștile cu care a crescut sau la care a fost martoră. „Am pornit de la lucruri cu care am avut contact direct, uneori chiar foarte direct, apoi personajele și-au căpătat, bineînțeles, autonomia de care au nevoie”. A atras-o mult dinamica de dependență pe care a observat că se păstrează de multe ori între părinți și copii, chiar și atunci când cei din urmă nu mai sunt de mult copii.
Iar asta se vede clar în posesivitatea mamei și în încercările apatice ale fiicei de a avea o viață separată de mama ei, în care să își poată lua propriile decizii.
A căutat multe actrițe până a ajuns la Nicoleta Lefter și Maria Ploae, însă distribuția nu a fost singura provocare. Îmi spune că filmul, în mod special, este „un mediu în care imprevizibilul joacă un rol foarte important, în care realitatea se opune constant intențiilor tale artistice; ceea ce până la urmă nu e neapărat un lucru rău dacă te interesează asta cu adevărat”. Dar mai ales dacă îți place să te gândești la fiecare detaliu, așa cum o face Lucia.