De Irina Munteanu

»

Interview

Regizorul Beniamino Barrese, despre documentarul său „The Disappearance of My Mother”

Benedetta Barzini vrea să dispară

Însă înainte de a o face, îi mai permite o singură dată, unei singure persoane, să o privească prin lentila camerei. Fiul ei, Beniamino Barrese este acolo să îi surprindă călătoria și o urmează pas cu pas.

Topmodel al anilor ‘60, jurnalistă, activistă pentru drepturile femeilor și figură feministă radicală, Benedetta condamnă multe lucruri – de la obiectificarea femeilor în industria modei și în fotografia de modă, la felul în care sunt privite și tratate femeile, în general în societate, și până la mercantilism și media.

„Inamicul”, așa cum îl numește ea, rămâne însă aparatul de fotografiat. Într-o lume în care mulți visează să fie remarcați, să aibă cele 15 minute de glorie sau măcar câteva secunde de Tik-Tok, o lume în care imaginile ne urmăresc peste tot și adesea cântăresc mai mult decât ar trebui, ajunsă la vârsta de 77 de ani, Benedetta nu își mai dorește decât să dispară, să se disocieze odată pentru totdeauna de lumea modei și în final, să se retragă definitiv.

Beniamino o urmează în această călătorie complicată, în lungmetrajul său de debut, care m-a lăsat cu o grămadă de întrebări la care din fericire mi-a răspuns chiar el.

VEZI FILMUL
VEZI FILMUL

O filmezi pe mama ta încă din copilărie. A existat un moment anume în care ți-ai propus să faci acest film?

M-am decis că vreau să fac filmul după ce am aflat că mama mea urma să renunțe la predat și m-am gândit că sunt atât de valoroase cursurile ei încât merită să le filmez, să le am undeva salvate. Aveam în jur de 25 de ani când am participat prima dată la o lecție susținută de ea și am rămas impresionat de modul ei de a preda – era cu adevărat interesată de studenți și avea grijă ca aceștia să aibă propria gândire în loc să și-o impună pe-a ei.

Acesta a fost punctul de pornire și de acolo am început să construiesc filmul, însă pe parcurs lucrurile s-au schimbat – nu mai era vorba doar despre cursurile mamei mele, ci mai mult despre dorința ei de a dispărea. Am fost fascinat dintotdeauna de ea și am căutat să descifrez cât mai mult din povestea vieții ei, așa că mă mai gândisem înainte la posibilitatea unui film.

Cum ai reușit să găsești echilibrul dintre dorința mamei tale de a nu apărea pe cameră și dorința ta de a surprinde cât mai mult?

Am discutat înainte ce putem filma și ce nu putem filma. Inițial nu aveam voie să filmez decât în timpul cursurilor, însă ușor-ușor m-am apropiat mai mult de ea cu aparatul. Ne-am certat des din cauză că ceea ce mie mi se părea relevant de arătat, ea nu voia să arate, dar treptat am găsit o modalitate de a coopera. A fost de fapt o discuție continuă pentru că a trebuit să îmi păstrez discreția și în același timp perseverența și respectul față de limitele ei.

A fost enervant uneori pentru că știam că alții puteau să o fotografieze în spațiul public, în timpul prezentărilor de modă, iar eu nu aveam aceeași libertate, deși aș fi putut să o fac într-un mod cu totul diferit, autentic. Cu toate astea, îi cunoașteam motivele, așa că a fost o înțelegere reciprocă.

Cum v-ați simțit când s-a încheiat filmul, când ați vizionat varianta finală?

Mi-a luat mult să ajung să apreciez ce am făcut pentru că vedeam doar greșelile și ceea ce nu am reușit să obțin. Cât despre mama, ea și-a păstrat obiectivitatea și mi-a oferit o grămadă de critici. Nu a fost un moment emoționant, de genul «uite ce-am făcut, a ieșit minunat!». Amândoi am fost foarte critici și pentru ea a fost dificil să se vadă, dar, în final, a înțeles ce am vrut să fac și de ce e important pentru oameni.

Chiar dacă mi-a luat ceva timp, acum mă bucur că am obținut ceea ce am vrut pentru că în general sunt dezorganizat și nu reușesc să duc lucrurile la bun sfârșit. Mama a fost deosebit de ușurată atunci când s-a terminat totul pentru că a putut în sfârșit să își vadă de viața ei fără să fie urmărită de camere de filmat și să mă privească pe mine ca pe un fiu din nou, fără un aparat după el.

Care a fost cel mai dificil lucru pentru voi în timp ce ați lucrat la documentar?

Pentru mine cel mai dificil a fost că mă îndoiam constant de mine și aveam senzația că nu sunt suficient de bun. Autocritica asta exagerată este cel mai greu de manevrat pentru că simt că am un inamic interior care îmi spune că nu va funcționa și că nu va interesa pe nimeni. Așa că a trebuit să mă confrunt cu asta în timp ce mama era ea însăși un obstacol prin refuzul ei de a se lăsa filmată.

Pentru ea, partea cea mai grea cred că a fost să realizeze că trebuie să mă ajute pentru că și ea își dorea să ajung să pot înțelege această conexiune dintre noi – cred că a interpretat totul ca pe un lucru ce trebuie făcut pentru ca noi să schimbăm ceva în dinamica noastră.

Dar cel mai surprinzător pe care l-ați descoperit despre legătura voastră?

Am descoperit că până și legătura dintre o mamă și fiul ei poate să se rupă în orice clipă și uneori chiar pentru totdeauna. M-am gândit des la asta și m-am întrebat dacă nu cumva o să pierd conexiunea pe care o am cu ea, dar în același timp am reușit să o restabilesc pe o bază diferită, aceea a respectului dintre noi ca două ființe umane, nu ca mamă și fiu.

Ai surprins multe conversații între tine și mama ta. Care a fost cea mai dificilă dintre ele, pe care poate nu ai inclus-o în film?

Au fost câteva, însă cea mai dificilă pe care am avut-o îmi amintesc că s-a întâmplat după scena în care o filmez în timp ce doarme, în camera de hotel din Londra, iar ea îmi spune să dispar și se închide în baie. În realitate, a plecat din hotel în dimineața aceea și nu am mai văzut-o câteva ore. Nu știam unde e pentru că nu avea telefonul la ea și trebuia să ajungem la o prezentare de modă în aceeași zi.

Când s-a întors, mi-a spus plângând că sunt „persoana care a trădat-o cel mai tare în viața ei și nu am idee cât de mult o rănesc”. A fost dureros să aud asta, dar a trebuit să nu renunț pentru că știam că e doar o neînțelegere, iar spre deosebire de ea, care vedea numai părțile negative, eu puteam să văd frumosul în ceea ce cream împreună.

Și cred că ce m-a afectat cel mai tare a fost faptul că îmi spuneam că „ar trebui să filmez asta acum pentru că e atât de important prin felul în care își exprimă durerea”, dar nu am făcut-o și a fost un exemplu bun de moment în care nu ar fi trebuit să o fac. Sunt momente când viața este mai importantă decât un film și nu trebuie să încerci să obții mereu totul, uneori ai nevoie doar de lucrurile mici pentru a spune o poveste.

URMĂREȘTE FILMUL
URMĂREȘTE FILMUL