Așa că un proiect precum cel pornit de către Junior Chamber International (JCI) Cluj venea la fix să îmbine cele două preocupări ale ei. Reducerea risipei alimentare a devenit prioritatea ei numărul unu după ce a citit cartea scrisă de prima echipă Food Waste Combat pe această temă și a simțit că trebuie să se implice mai serios în proiect

În prezent, Camelia este unul dintre coordonatorii Food Waste Combat, dar mai stă și la cârma altor inițiative la fel de lăudabile: Clujul Sustenabil, unde anul acesta plănuiește alături de colegii ei să schimbe „fața activismului verde a unui oraș care promite foarte multe” și Banca Regională pentru Alimente Cluj, un concept care salvează zi de zi mâncarea în surplus și o distribuie celor care au nevoie de ea.

Camelia Gui mai crede că hrana este temelia tuturor resurselor noastre, iar respectul pentru hrană ar trebui să fie parte din educația noastră de bază, așa că am rugat-o să ne împărtășească din experiența ei.

Suntem pe locul 9 la risipa de hrană, conform statisticilor UE. Dar nu am măsurat niciodată risipa la noi în țară, ca să știm că e pe bune statistica asta și nici să știm dacă e mai bine ori mai rău. Dacă mă pui pe mine să estimez, e probabil mai rău, se aruncă enorm de multă mâncare în anumite verigi ale lanțului alimentar. Cel mai șocant sumar al risipirii hranei în țara noastră e că noi avem bugetul și veniturile unei țări sărace, dar risipim pe alocuri ca cei mai mari bogătani. Deci ne lipsește simțul măsurii și respectul față de propria hrană.

Cu toții suntem responsabili pentru risipa de hrană, oricum o iei. Desigur, pentru consumatori mă refer la cei care își permit toate cele trei mese pe zi și nu observă efectiv risipa. Dar pe restul lanțului, suntem responsabili pentru ca nu avem și nici nu cerem legislație ori măsuri specifice pentru eliminarea risipei.

Sau măcar pentru redistribuirea echitabilă a surplusului, atunci când acesta se produce. Statisticile spun că pretutindeni, cea mai mare risipă de hrană, se produce în casele noastre. Așa că prima și cea mai la îndemână schimbare e să începem să fim atenți la cât mâncăm, cât aruncăm și să ne educăm pe metode mai bune de consum și păstrare a alimentelor.

Aici ți-aș da exemplul propriu, care a început cu folosirea unor farfurii mai mici când iau masa. Pe urmă, timp de o săptămână, am urmat acel principiu care zice să mâncăm mai puțin și poate mai des, astfel că îmi puneam mai puțină mâncare în farfurie și adăugam doar dacă simțeam că mai am nevoie. Iar de foarte multe ori, nu mai era nevoie.

Funcționez după principiul PPD (planificare, porționare și depozitare mai bună) – verific frigiderul și cămara înainte de a pleca la cumpărături, iau doar ce e necesar și fac curat în frigider o dată pe săptămână.

Apoi am grijă să depozitez cerealele în borcane, să nu las nimic în pungi de plastic și să urmez regulile de depozitat legumele foarte perisabile – cel mai valoros sfat e despre verdețuri și salate, care trebuie ținute ca florile, cu tulpinile în apă și cu frunzele acoperite.

N-ar trebui să mai avem discuția asta deloc; ar trebui ca toate resturile noastre organice să se întoarcă în sol, nu să umple o treime sau chiar jumătate din gropile de gunoi municipale. Ar trebui să știm deja ca societate că un pericol mai mare decât polarizarea societății pe subiecte despre pandemie, despre ce poziții de putere ocupă cutare, despre ce excursie mai facem, noi stăm în fața primejdiei de a rămâne fără casă.

Adică, mediul în care trăim se degradează zilnic în așa un hal încât eu una nu-mi pot imagina anul 2050 fără catastrofe globale de mediu. Ori, risipa alimentară de zi cu zi contribuie la încălzirea globală enorm – resturile de mâncare necompostate ajung la gropile de gunoi, fermentează și eliberează metan în atmosferă, accentuând foarte mult efectul de seră. Practic, nefiind educați pe protejarea mediului care ne susține viața, riscăm să ne pierdem aceste condiții de viață în câțiva ani.

La Cluj, avem noroc să existe grupuri civice pe tema compostului, iar în România, știu cel puțin doi salubrizatori care au implementat compostarea în orașe. Prin iulie 2021, ar trebui să existe infrastructură de compostare în tot mai multe localități, din pricina legii compostului devenită obligatorie.

Până atunci, puteți urmări informațiile și ghidurile postate de Școala din Grădină, Asociația Mai Bine, Asociația Română de Permacultură și să vizionați pe Netlix documentarul A Life On Our Planet (sus).

Proiectul a pornit cu ajutorul celor din Banca pentru Alimente București în 2018, iar astăzi vorbim deja despre Federația Națională a Băncilor pentru Alimente din România. De la două bănci în 2018, astăzi sunt șapte în toată țara și rețeaua colectează enorm de multe alimente pentru a le distribui celor care au nevoie. E important să precizez că în mod prioritar, noi salvăm mâncarea în surplus.

Nu avem restricții pe tipurile de alimente, putem gestiona teoretic orice fel de hrana, atâta timp cât avem autorizație pentru gestiunea lor. Dar cel mai adesea ajungem să redistribuim pâine și lactate, iar în perioada pandemiei, s-au irosit extraordinar de multe lactate, atât din stocurile pentru HORECA, cât și lapte școlar.

Nu distribuim alimente neperisabile cumpărate de clienții marilor lanțuri de retail, ci redistribuim surplusul de alimente care se produce pe tot lanțul valoric al hranei.

Din motive de trasabilitate și legislație, putem prelua surplus doar de la agenți economici și organizații cu personalitate juridică și le putem da doar ONG-urilor cu proiecte sociale. Nu putem să luăm oala cu sarmale de la tine și s-o dăm omului amărât fără casă pe care l-am văzut zilnic cerșind pe strada mea, pentru asta există alte inițiative sociale.

Conceptul de bancă pentru alimente pe care-l practicăm este cel promovat de FEBA, Federația Europeană a Băncilor pentru Alimente. La Cluj, am reușit să salvăm deja aproximativ 400 de tone de mâncare în aproape trei ani. În toată rețeaua, ne apropiem de 2.500 de tone deja. Dar este atât de puțin comparativ cu cât se aruncă în România, încât mai avem un drum lung în față, un drum care începe totuși să fie mai lin.”

Dacă nu conștientizăm urgența acestora schimbări, nu vom mai avea opțiunea unui viitor luminos și condițiile de viață știute de noi. Vom trăi pe o planetă pe care va fi greu să mai găsești verdele pădurilor, trilul păsărilor ori abundența resurselor cu care ne-am obișnuit.

Un loc cu multe migrații și posibil conflicte generate fie de problemele de hrănire, fie de lipsa de teritorii, care vor fi acoperite de ape.

Cred că avem nevoie la nivel colectiv de o mai mare presiune pe decidenții la nivel macro. Nu putem să schimbăm ceva semnificativ prin acțiuni civice recurente, oricât de creative și insistente ar fi ele. Trebuie să existe o masă critică a celor cărora le pasă și care înțeleg unde suntem azi. Iar pentru asta, e nevoie în primul rând de educație mai bună și mai bine făcută.