Cum ți-ai descoperit identitatea și care crezi că au fost etapele cele mai importante în devenirea ta queer? ___

Cred că în adolescență îți cam dai seama de orientare, și cred că și de identitate. La 13 ani am plecat cu părinții mei în Germania și îmi amintesc că mă uitam mult la televizor ca să învăț germana. Erau multe emisiuni din astea - „Ești gay, e ok” -, și pentru mine era brici. Nu prea știam ce e aia, dar am avut super noroc, pentru că am descoperit în Bonn, orașul în care locuiam, un centru comunitar LGBT+, care avea și consiliere telefonică.

___

Într-o zi am sunat acolo și m-am îndrăgostit de primul tip care a răspuns. Când am vorbit prima dată cu el, m-a întrebat de ce cred că sunt gay, dacă îmi plac băieții, și eu am răspuns că da. Tot la centrul ăsta am ajuns și la o petrecere la un moment dat, și acolo a avut loc primul meu sărut cu un băiat. Mergeam și la întâlnirile de suport organizate de spațiul ăsta comunitar, în care îți spuneai povestea și o ascultai și pe a celorlalți.

___

În Germania am stat trei ani, clasele a opta, a noua și a zecea. Mi-a trebuit cam un an să-mi fac prieteni, colegii mei se știau de mici, dar după ce m-am apropiat de ei, m-am out-uit destul de repede, toți erau super ok cu asta. Când m-am întors în România în 2000, încă nu era legal să fii gay.

___

Cu cinci zile înainte să plec de tot din Germania m-am super îndrăgostit de un tip superb, Arne, și când am venit aici, la liceu, m-am scăpat prima dată la niște colege care dădeau în tarot și care s-au oferit să-mi ghicească și mie. Le-am întrebat dacă și lui îi place de mine, am folosit pronumele ăsta masculin și am fost așa, out imediat, mai ales că știau că sunt mare fan Madonna.

___

Părinții mei au aflat și au înțeles mult mai târziu, când făcusem deja 29 de ani. Ai mei sunt catolici, dar masiv, așa, și foarte practicanți. Prima dată, mama s-a confruntat cu ideea într-o seară când se uita la televizor și a nimerit fix un cadru în care mă pupam cu un băiat într-un film.

___

A stat atunci cu mine de vorbă toată noaptea. Îmi amintesc că m-a întrebat: „Cum poți să te pupi cu un băiat, nu e ok, cu o fată înțeleg, că miroase a crini”. Îmi venea să-i zic: „Băieții miros a scorțișoară!”. A fost ca o piatră pentru familia mea, dar am întors-o în momentul ăla cumva. Le-am zis că vreau să mă fac actor, că nu știu ce orientare am, că eu cred că sunt bi, mă vedeau cu multe fete, și acum am mai multe prietene decât prieteni, și cumva ai mei se și mințeau ca să nu privească adevărul direct în față.

___

Au aflat pe bune mult mai târziu, prin 2012, când a apărut un articol online, care a generat imens de multă homofobie și pe care l-a citit și maică-mea, care-i mare internaută. M-a întrebat dacă sunt gay și am zis da. Eram pe picioarele mele deja și nu mai îmi păsa ce au ai mei de zis.

___

În schimb, pentru mine, cu Paul și Paula a fost tare. Cumva, eu am simțit tot timpul non-binaritatea, dar pentru o lungă perioadă de timp nu am știut s-o cuprind. La un moment dat mi-am dat seama că nu mă identific aproape deloc cu spectrul masculin, că mai degrabă mă identific cu cel feminin. Am înțeles și chestia asta cu „they”, inițial nu înțelegeam de ce unei persoane trans sau non-binare i se zice „they”, dar dup-aia m-am prins că de fapt cuprinde ambele genuri.

___

Am privilegiul prin ceea ce fac să-mi explorez constant identitatea și să fiu conștient/ă de ea. Nu am pus prea multă energie în a-mi face prea multe gânduri despre cât de queer sunt. Sunt genul de om care mai degrabă activează decât meditează, deci am trăit pur și simplu și m-am expus mereu așa cum am simțit. Și mi-e clar că sunt și femeie și bărbat, amândouă și niciuna.

Cum se reflectă identitatea queer în proiectele tale artistice? ___

Nu-mi dau seama care a fost momentul în care am hotărât să lucrez în zona asta sau dacă a existat un astfel de moment, dar am văzut că scena românească nu include și latura queer și mi-am dorit să schimb asta. În toate proiectele mele este vorba în primul rând despre corp.

___

Am făcut mai întâi spectacolul „We went to these bodies as far as we could”, cu Mădălina Ghițescu și Ștefan Cosma, în care noi suntem trei gimnaste pensionate din cauza accidentelor și a vârstei, iar managerii noștri ne aduc împreună înapoi sub lumina reflectoarelor, organizate ca formație de muzică pop.

___

Ce a devenit spectacolul ăsta a fost informarea publicului asupra unor abuzuri patriarhale despre care se știe foarte puțin și, bineînțeles, o odă pop pentru Nadia și surorile ei! Dupaia a fost solo-ul pe care l-am prezentat cu suportul lui Cosmin Manolescu în 2010 la New York, „IC progressive work”, în care sunt un vampir român, trist din cauza eternității sale, care a emigrat și care se expune ca un fel de bufon în fața muritorilor pentru a primi în schimb cina din seara aia, un sacrificiu uman.

___

Îmi plăcea foarte mult să folosesc stereotipurile astea naționale, dar să le queer up cumva. De fapt, tot în perioada aia a și apărut cuvântul „queer” în viața mea. În New York l-am cunoscut pe Keith Hennessy, un super artist queer și unul dintre primii care au teoretizat acest tip de performance. Și tot atunci, mi-a zis o tipă că merge la un queer party, în Brooklyn, la care până la urmă am ajuns doar eu.

___

Țin minte că tipa asta mi-a zis: „Is not just lesbians or gay people, is everybody.” Și când m-am întors la București, unde Cosima Opartan și Ion Dumitrescu, care trebuiau să organizeze party-uri bilunare într-un club al unor prieteni, mi-au propus să facem o petrecere LGBT+, și eu le-am zis să facem mai bine o petrecere queer. Așa a apărut Queer Night în 2010, primul brand din București care a conținut cuvântul ăsta.

___

Apoi a urmat seria spectacolelor Institutului Schimbării. Când am lucrat la primul, „The Institute Of Change”, în 2013, m-am întrebat dacă poți să faci o schimbare masivă în corp, că despre corp e vorba în viața asta, care poate fi aia cea mai radicală. Și atunci mi s-a părut că să-ți schimbi fizic genul, că tu oricum îl ai, e una dintre cele mai mari schimbări pe care poți să le faci fizic în viață.

___

Mă gândeam desigur doar la corpul meu. Am pornit de la ideea asta, cu o clinică fictivă care putea să facă schimbări de genul ăsta, un institut reprezentat de noi, cei care performam, care eram toți personaje ficționale gender gifted sau trans și, în același timp, niște super eroi. Continuarea, „La Institutul Schimbării” (2016) un bio-info-show și o producție CNDB, are ca text interviuri cu oameni din comunitatea trans locală. Am vrut să documentez poveștile non-exotice de viață, care cumva la sfârșitul zilei sunt aceleași, și să sensibilizez publicul.

___

În primele trei secunde când te întâlnești cu cineva, decizi ce gen îi atribui și dacă mai știi și altceva în afară de bărbat/femeie, e ok, dar altfel îți dă cu un pic de glitch. Când vezi un corp care nu se integrează în ce știi tu, nu te gândești că are o copilărie, o poveste, este doar neîncadrabil.

___

Am vrut să aduc pe scenă latura umană a comunității. Și da, îmi doresc să lucrez la un al treilea spectacol în continuarea primelor două, dar de data asta direct cu comunitatea, pentru că există deja persoane trans care performează sau activează în zona artistică locală. Foto: Oltin Dogaru