de IOANA ILIE

LGBT+

Despre coming out și mecanisme de coping, cu Sofia Zadar


Pe Sofia Zadar, una dintre puținele artiste queer feministe asumate din România, am auzit-o prima dată cântând la un concert găzduit de fosta cooperativă Macaz și îmi amintesc că am fost impresionată să văd cum dincolo de calitățile ei evidente de muziciană, Sofia face, de fapt, un adevărat performance politic atunci când urcă pe scenă.


Ne-am întâlnit la o cafea și am stat de vorbă despre coming-out, construirea unei identități queer și mecanisme de coping.

Cum a fost pentru tine tot procesul acesta de descoperire a orientării sexuale?




Uitându-mă retrospectiv, îmi dau seama că semnele erau prezente de foarte devreme. Am crescut într-un mediu în care nu se punea problema de chestii din astea, n-aveam oameni prin jur, nu vedeam nici la televizor, n-aveam niciun model de om asumat ca fiind gay sau queer. Cred că abia în adolescență, pe la 13 ani, am dat prima oară nume lucrurilor pe care le simțeam.


Pentru că am intrat în contact cu tot felul de muzici cântate de tipe queer, aveam deja internet acasă, mă uitam la seriale, am aflat despre a fi gay sau a fi queer sau a fi lesbiană sau a fi bisexuală, și în sfârșit parcă totul a devenit mult mai clar pentru mine. Îmi amintesc cu ușurință cum încă de pe atunci îmi era greu să înțeleg anumite criterii normative de a exista.


Când îmi zicea bunică-mea să-mi fac curat în cameră că n-o să se căsătorească niciun bărbat cu mine, eram: „Wtf, nu știu ce înseamnă asta!”.



Abia când am înțeles ce se consideră o iubire și o prietenie ok din punct de vedere heteronormativ și că uite, mai sunt și lucrurile astea în partea cealaltă, mi-am dat seama unde mă încadrez și asta a fost o mare revelație. Și cred că am avut noroc că am ținut chestia asta doar pentru mine o bună bucată de vreme. Mi-am luat spațiu în procesul ășta, am analizat vreo doi ani de zile ce simt și am devenit mai sigură pe mine înainte să vorbesc cu părinții sau cu oricine altcineva.


Care au fost primele persoane cu care te-ai simțit confortabil să vorbești despre asta? Au existat momente în care reacțiile celorlalți s-au răsfrânt în mod negativ asupra ta?




Cu prietena mea din copilărie vorbeam destul de des despre lucrurile astea, dar nu în termeni foarte exacți, vedeam împreună seriale în care erau personaje queer și ne era foarte clar că eram super setată pe zona asta. Cu ea nu m-am simțit niciodată judecată sau ca și cum era ceva de care ar fi trebuit să-mi fie rușine. Dar în mod serios și cu tot discursul și cu toate definițiile în spate, prima dată am vorbit cu mama, când aveam 15 ani și i-am spus că sunt îndrăgostită de o fată.


Mama a avut răspunsul perfect pentru cineva care la vremea aia nu înțelegea nimic legat de chestiunea LGBT+. A spus că nu înțelege neapărat, că ea și-ar dori totuși să fac copii și să mă căsătoresc pentru că are acest vis și că totuși, orice aș alege, ea mă va iubi în continuare și o să-mi fie mereu alături.


Pentru mine asta s-a simțit ca o respingere la momentul respectiv, pentru că nu auzeam partea cu - „Te voi iubi, orice s-ar întâmpla, te voi susține” -, auzeam doar „Nu înțeleg, vreau să te căsătorești, vreau să faci copii”.



Azi vorbesc dintr-un cu totul alt punct, pentru că au trecut zece ani de când mi-am făcut coming-out-ul, am mers la terapie ani de zile legat de diverse traume, nu mă mai afectează lucrurile la fel ca în trecut. Dar a fost dificil cu ai mei în primii trei ani, cu mama pentru că nu înțelegea, până a ajuns să înțeleagă, iar cu tata pentru că eu încă speram să înțeleagă.


Acum totul e ok așa cum e. Îmi este clar că am trăit într-o confuzie majoră, abia acum înțeleg că respingerea pe care o resimțeam atunci era doar despre ei și despre faptul că nu puteau înțelege ceva la care nu fuseseră deloc expuși. Și da, sigur că au existat toate chestiile astea legate de rușine, sigur că în momentul în care a trebuit să vorbesc cu familia mea extinsă a fost, mă rog, nu tocmai ideal.


Nu am fost renegată, abuzată verbal sau fizic de familia mea, în schimb, da, ideile astea că e nenatural, că e o mare rușine, sau situații în care oamenii nu înțeleg sau cred că știu ei mai bine au tot fost.



Că ar trebui să-mi găsesc persoana potrivită sau că de fapt e vina mea pentru că am părul scurt și normal că sunt lesbiană dacă am părul scurt, că nu mă vrea niciun bărbat. Am avut și părul lung, atunci chiar era bine, atunci chiar aveam o șansă, se afișau bunicile cu numerele de telefon de la doctori tineri absolvenți pe care îi cunoșteau în spital, dar când nu performez standardul heteronormativ, e vina mea, și de-aia sunt gay.


Cât despre reacțiile celor din jur, mi s-au mai întâmplat incidente, am fost înjurată, am fost scuipată, bătută nu am fost niciodată, dar am izolat cazurile astea, nu știu, cumva nu am putut să-mi asum că ar fi legate de identitatea mea queer, că ar fi legate de cine sunt eu.


Cred că mecanismul meu de coping este acela să diferențiez incidentele astea complet de mine, să pretind că nu s-au întâmplat sau că sunt singulare, pentru că pur și simplu nu aș putea să duc ideea că ăsta e genul de experiențe prin care aș trece doar pentru că sunt cum sunt.