de IOANA ILIE

Despre ART200: Festivalul de Film Queer, cu Cristina Iacob

Prima ediție ART200: Festival de Film Queer va avea loc anul acesta în București, între 26 și 31 octombrie. Am stat de vorbă cu Cristina Iacob, membră a echipei care a inițiat proiectul, despre cum este să organizezi un festival de film queer în România anului 2020.
Foto: Laris Baltă și Andrei Roșoiu

Cum s-a conturat ideea proiectului ART200 și ce v-a inspirat în alegerea numelui festivalului?

Sincer, nici mai știu exact, pare că a trecut o veșnicie de atunci. Pe la finalul lui 2019, Luca era pe punctul de absolvi facultatea și urma să se întoarcă în țară. I-am scris că am niște idei de proiecte pe care aș vrea să le fac și i-am propus să lucrăm împreună. Apoi, prin ianuarie 2020, cred, s-a întors în țară, ne-am văzut, i-am povestit despre festival, mi-a povestit și el despre ce voia să mai facă și, cumva, am pornit de acolo.

Eu mai lucrasem în festivaluri de film, el făcea Super de atâția ani și știa să scrie și aplicații de finanțare, așa că, din februarie ne-am apucat de scris și cam asta a fost. Cu numele a fost groaznic, avem absolut zero skill-uri de copywriting. Am făcut un excel „super profi” în care strângeam idei de nume, englezisme, europenisme, autocoloniaslisme, toate -ismele și tot încercam să găsim un nume care să se lege cumva de istoria locală, atât cât știm din ea.

Nu prea am găsit mare lucru, mărturiile și poveștile pe care le știm aparțin aproape exclusiv bărbaților cis homosexuali, experiențele femeilor sau ale persoanelor trans fiind aproape inexistente. Așa că, era foarte dificil să găsim un nume pe criteriile astea și care, desigur, să sune și bine pentru un festival, (pentru că trebuie să faci, nu?, și jocul capitalist/ consumerist). Deci, clar, nu puteam să-i spunem Baia Grivița Film Festival.

Și, într-o seară, am fost la o discuție despre istoria LGBT în România unde m-am enervat foarte tare, din mai multe motive, dar unul era legat de abrogarea articolului 200, acest eveniment despre care se discută la nesfârșit ca fiind o victorie civilă, un moment unic și nemaipomenit în istoria noastră. Și, tot gândindu-mă la asta în drum spre casă și a doua zi, am început să vizualizez numele, și mi se părea că ar putea fi ce ne trebuie. S-a propus, s-a votat, s-a ales.

Nu știu cât e statement, și cât o încercare de a discuta un pic altfel despre istoria și cultura queer. Cred că există niște motive pentru care, fie că vorbim de perioada articolului 431, 200 sau de prezent, anumite voci și experiențe continuă să ocupe o mare parte din istorie și cultură, pe când altele rămân invizibile. Și, cumva, cred că asta încercăm să facem cu festivalul și cred că doar așa mai pot să văd art200 scris pe undeva fără să mi se ridice părul în cap.

De ce crezi că este nevoie de un festival de film queer în peisajul local urban?

Cred că avem nevoie de cât mai multe inițiative queer, de evenimente și proiecte de orice fel, care să creeze niște spații safe în care ne putem întâlni, putem crea legături și putem exista fără a mai da explicații suplimentare. Multe spații se tot închid și dispar, fie pentru că n-au supraviețuit financiar sau pentru că e o muncă fizică și emoțională extenuantă, iar tot ce ne rămâne de la un an la altul e să așteptăm Pride-ul sau Luna Istoriei ca să mai dobândim un pic de vizibilitate.

Apoi, cred că e foarte important să existe cât mai multe inițiative independente, care să diversifice un pic această vizibilitate și să creeze spațiul pentru ca mai multe voci să fie auzite. Nu vreau să spun că cele două evenimente ”principale” nu sunt necesare și nu au impact asupra situației de ansamblu, dar cred că au alte mize și nu neapărat o reprezentare cât mai cuprinzătoare a multitudinii de identități și experiențe care există în interiorul comunității.

Inevitabil, vor merge pe abordări care se pliază pe cultura dominantă, și de-asta e important să nu fie singurele care ”vorbesc” pentru noi. Și, cumva, așa am început să dezvoltăm conceptul festivalului, ce vrem să facem și, mai ales, cum vrem să facem. Am pornit de la noi, apoi am extins. Am vrut, în primul rând, ca festivalul să fie un eveniment făcut de persoane queer pentru persoane queer.

Am vrut ca toate persoanele implicate în organizare să facă parte din comunitate (și aproape ne-a ieșit!... cu câteva excepții), pentru că ni se pare foarte important cine și pentru cine face, cine și în numele cui vorbește, și pentru că asta va influența întreaga structură a festivalului. Sperăm ca, de la un an la altul, cât mai multe persoane din comunitate să-și dorească să se implice în festival, fie în organizare, fie ca public, pentru că doar așa putem spera la o diversitate a reprezentării și a temelor abordate.

În plus, aveam ocazia, prin finanțarea obținută, să oferim o sursă suplimentară de venit și ar fi fost absurd să nu facem tot posibilul să găsim acei oameni în comunitate, având în vedere cum stăm la capitolul acces pe piața muncii, dar și contextul pandemic actual, în urma căruia multe persoane au fost afectate din punct de vedere financiar.

Apoi, ne-am dorit ca proiecțiile de film și toate evenimentele incluse în festival să aibă ca scop principal dialogul intracomunitar. Temele alese pentru filme au fost teme care ne interesează sau ne vizează personal, iar filmele au fost selecționate de către persoane din comunitate reprezentative pentru fiecare tematică. Nu am mers pe o abordare artistică elitistă în selecția filmelor, ci am căutat ca ele să fie reprezentative și să genereze discuții din care putem învăța.

Cred că, în toată lupta asta pentru drepturi, ne concentrăm atât de tare și consumăm atâtea resurse pentru „educarea” celorlalți, încât nu mai apucăm să ne uităm și în ograda noastră. Oricât de mult am vrea să ignorăm aspectul ăsta, avem, în interiorul comunității, sexism, bifobie, transfobie, rasism, clasism, care ne afectează enorm și ne împiedică să construim o mișcare socială coerentă. Și vrem să creăm un spațiu în care să discutăm despre asta și în care să învățăm să fim aliate mai bune celorlalte identități și experiențe diferite de ale noastre.

În plus, vrem să sprijinim producția locală de filme și artă queer și să creștem vizibilitatea artistelor și artiștilor din comunitate, oferindu-le o platformă de promovare. În acest scop au fost gândite și evenimentele conexe din cadrul festivalului (atelierul de film queer pentru tineri, atelierul de poezie queer, expoziția și pitch-ul) și secțiunea dedicată filmelor românești.

Cum este să organizezi un festival de film în pandemie și cum este să organizezi un festival de film queer în România lui 2020?

E absolut groaznic. Pe cât de entuziasmați eram când am scris aplicația la AFCN, pe atât am fost de îngroziți când s-au afișat rezultatele, pentru că deja eram în lockdown. Ne-am gândit inclusiv să renunțăm, să nu semnăm contractul, pentru că pur și simplu nu știam cum vom putea face ceva.

A fost foarte greu să ne mobilizăm, pe măsură ce situația se înrăutățea, atât în țară cât și în restul lumii, o parte dintre noi am intrat în șomaj tehnic, alte persoane și-au pierdut de tot job-ul, și totul părea că se prăbușește, pur și simplu, în jur. În primele 3 luni, cel puțin, n-am făcut mai nimic. Și, oricum, nu prea aveai ce să faci. Nu puteai discuta cu locațiile, toate erau închise și nu știa nimeni ce va urma, nu puteam face planul pentru nimic.

Treptat, am început, totuși, să ne organizăm, am făcut call-uri online cu echipa de proiect și ne-am propus să gândim toate evenimentele ca având loc în spații fizice și, worst case scenario, le mutăm în online. Cel mai greu a fost cu atelierul de film, pentru că era planificat în august, și am fost la limită cu relaxarea restricțiilor la nivel național. Chiar și acum, la final de septembrie, încă nu avem toate locațiile confirmate- spațiile cu locuri în interior abia încep să se deschidă și funcționează la maxim 50% din capacitate.

Însă, oricând situația în țară se poate înrăutăți și poate închide la loc sălile de cinema și spațiile pentru evenimente. E un stres continuu, de care nu avem cum să scăpăm. În plus, când ești un festival de care nu a auzit nimeni, sunt slabe șansele ca o sală de cinema, o galerie sau un spațiu de evenimente să aleagă să te găzduiască, în locul celor atât de multe festivaluri și evenimente care au fost decalate din cauza pandemiei.

Sincer, e foarte fun să organizezi un festival queer în România lui 2020, pentru mine, cel puțin. Și la toate evenimentele pe care le-am mai făcut a fost așa. Pentru că, lăsând la o parte dificultățile financiare sau logistice, homofobii de serviciu care ne lasă comentarii aiurea sau ne abonează cu adresa de e-mail la newslettere creștine (foarte creativ, știu), ajungem să cunoaștem oameni foarte mișto din comunitate, să lucrăm împreună și să venim cu niște idei grozave de activități și evenimente.

Și, cred că, dacă vom continua în direcția asta, festivalul va crește organic și vom diversifica atât echipa cât și tipul de evenimente și publicul. Rămâne de văzut cum se vor transforma, ca urmare a pandemiei, evenimentele culturale și spațiile de întâlnire și socializare, și cum ne vom putea adapta la noul context. Dar, să ne iasă prima ediție acum și mai vedem ce-o fi.

ART200
ART200