Denise fotografiază și alunecă printre stiluri, definiții și întrebări, explorând moduri diferite de uitat la lume printr-un obiectiv. Se joacă și chestionează tot, rotind privirea ca pe un caleidoscop ce trece de la șiraguri de perle găsite în magazine pentru copii, la ASAP Rocky, stereotipuri de gen și rochii furou foarte, foarte roz.

A fost dintotdeauna „artistul grupului”, dar afirmă din capul locului că povestea parcursului ei nu are nimic romantic: „nu am exemple de genul am pus mâna pe o cameră foto la trei ani și de atunci nu am mai lăsat-o; dimpotrivă, a fost mereu un proces de învățare și asumare a fiecărui pas, o luptă în mintea mea când a fost vorba de alegeri (de exemplu alegerea facultății) între partea pragmatică, tehnică și nevoia de creativitate”.

De altfel, în liceu prietenii ei cei mai buni erau matematicienii și ea se regăsea deopotrivă atrasă de latura teoretică, de profil real cu răspunsuri corecte și sigure, cât și de cea creativă, unde plutea în schimb o mare și nesfârșită incertitudine.

Răspunsul ei la această dilemă a fost să se arunce – la urma urmei, de undeva tot trebuia să înceapă. Așa că la 18 ani s-a aruncat în cealaltă parte a țării, aplicând la secția de Foto-Video de la Universitatea de Arte din București. Pornea de la zero într-un domeniu necunoscut, într-un oraș îndepărtat, schimbând confortul de-acasă cu viața din cămin și perspectivele sigure cu un soi de provocare personală: „Ia să văd cât mă țin balamalele”.

Balamalele au ținut-o într-o căutare continuă pe parcursul anilor de licență, urmați de un gap year în Paris, lucrând în studioul unei fotografe de modă, și un master în București explorând masculinitatea din perspectiva feminină. Așa a luat naștere proiectul său de suflet, „Flower sellers”, și un parcurs construit pe multă vulnerabilitate, curaj și roluri în continuă schimbare.

Denise își amintește de profesorul de istorie a fotografiei din anul I de master povestind despre fotografia lui Robert Capa și despre debarcarea americanilor în Normandia: „Ne vorbea despre cât de important e să fii acolo, să nu folosești un obiectiv cu zoom de pe partea cealaltă a drumului. Asumă-ți să te expui, zicea proful. Dacă nu te pui pe tine în proiect nu e autentic”. Și acolo s-a produs declicul.

Odată cu descoperirea stilul documentar, Denise a simțit pentru prima dată că se regăsea pe ea însăși: „Parcă după ani de căutări și de așteptat să-mi găsesc locul, am descoperit că ce lipsea era să îmi asum sensibilitatea asta a mea exagerată”.

Și-a luat camera pe film și a început să se plimbe prin cartierul Uranus, un loc care o fascina deja din perspectiva procesului de gentrificare prin care trecuse în timpul comunismului. Mergând pe lângă Piața Coșbuc, pe Calea Rahovei, a început să se contureze totul în mintea ei, iar problema masculinității și a culturii macho pe care o explora în cadrul masterului și-a găsit corespondența în realitatea concretă.

„Proiectul a luat ființă de la coadă la cap. Prima dată conceptual și abia apoi am găsit subiectul de fotografiat. Când m-au abordat băieții florari cu fraze macho standard și am văzut cum stau ei printre toate florile alea colorate în contrast cu atitudinea lor, mi-am dat seama ca ar fi ceva de explorat acolo. Nu am trecut mai departe, ci am intrat în vorbă cu ei. Atitudinea lor s-a schimbat drastic după ce am stat mai mult, m-am trezit că îmi arătau poze cu copiii sau că îmi explicau despre ce sunt tatuajele lor. Era fix ce căutam. Parcă florile stăteau printre ei tocmai ca un indiciu al personalității lor ascunse.”

De altfel și realitatea pare să stea deseori pitită într-un cotidian înșelător, așteptând să fie descoperită de un ochi dispus să o privească altfel. Denise se joacă mult cu partea asta, de creative documentary: „E fix partea de compunere ca un pictor, adică am în minte ce vreau să fac, dar e mereu necunoscuta asta a realității, lucrezi cu ce ți se dă, deci e un documentar până la urmă, dar într-un mod deja pregătit. Conferi prin concept realității un alt status decât cel obișnuit, banal”.

În plus, pictura și moda, primele ei pasiuni, adaugă mereu un strat de interpretare: „Culoarea e atât de importantă pentru mine. În proiectele mele e vorba mereu despre oameni, despre personaje, moda nu are cum să lipsească. Îmi place mult componenta socială din proiectele foto, iar moda e acolo ca un indice pentru apartenența culturală sau doar ca o subtilitate a personalității subiectului.”

Pentru Denise are loc și un proces de redobândire a puterii, cumva: de la lucruri cotidiene precum împărțirea spațiului public între femei și bărbați, la un female gaze artistic care pune la îndoială standardele de frumusețe și ierarhia prestabilită a societății contemporane, pentru ea e important să întoarcă privirea, din toate punctele de vedere.

Vrea să documenteze ce se întâmplă cu comportamentul masculin, cu presiunile sociale care definesc roluri din ce în ce mai greu de susținut și cu opresiunea internă, generatoare de multe victime.

În cadrul unei dinamici de putere în continuă fluidizare, Denise se întreabă de ce „dacă femeile au câștigat atribute masculine, bărbații nu le-ar putea prelua pe cele feminine? Când o femeie își dezice trăsăturile feminine este văzut ca un semn de rezistență socială, dar invers nu. Ceea ce mă interesează este să aflu unde se duc toate emoțiile astea așa-zise feminine, de ce e totul bazat pe putere?”

Pornind de la astfel de întrebări, Denise și-a transformat până și prima sa vacanță în Grecia într-un proiect fotografic, provocând reprezentarea clasică a genurilor din atitudinea și pozițiile statuilor din Antichitate și schimbând rolurile. Așa a ajuns să îi fotografieze pe Nikolaidis și pe prietenii săi în poziții „feminizate”, dintr-o încercare de a democratiza și împărți altfel sentimentele și sensibilitatea asociate în mod aproape exclusiv femeilor. O încercare care de altfel a ajuns și în selecția PhotoVogue.

Jocul dintre putere și vulnerabilitate se reflectă foarte mult și în modul în care se raportează la artă și la ceea ce face, pentru Denise vulnerabilitatea fiind resortul principal pentru o creativitate autentică: „Ca artist, pun întrebări și sper ca introspecția și conștiința mea artistică să fie prezente și suficient de pregnante cât să dea curs unui dialog cu privitorul.”

„(...) Vulnerabilitatea e atunci când ai dat ceva din tine, din experiența ta, din emoțiile pe care n-ai cum să le împarți altfel cu ceilalți. Odată ce simți că ai împărtășit asta, conștiința ta de artist devine mai ușoară cumva și te simți împlinit”.

Aceeași conștiință a împins-o și către următorul său proiect, inspirat de performance-ul lui Matei Bejenaru, „Strawberry fields forever”: pentru Denise urmează o rezidență artistică în Berlin, unde va explora poveștile imigranților români plecați în timpul lockdown-ului din România la cules de sparanghel în Germania. Va fi un nou capitol născut din dorința de a-și recalcula constant ruta, de a se întreba și de a se implica mai mult în proiecte cu o puternică latură socială. Și, cine știe, poate un fel de a vedea în continuare cât o țin balamalele.