De Alina Vîlcan

»

Debut

În primul ei text, scriitoarea Maria Orban își analiza relația cu țigara

Cum se construiește o carte de debut și care sunt poveștile din spatele textelor unor prime volume individuale? Trei autoare - Ema Stere, Maria Orban și Antonia Mihăilescu - ale unor cărți de debut pe care le-am remarcat ne povestesc cum au început să scrie literatură.

Maria Orban: „Am scris primul text în proză când eram în facultate, în anul IV. Era pentru examenul de la un curs opțional, „Literatura și corpul”, ținut de Gheorghe Crăciun. Țin minte că stăteam seara, în bucătărie, fumam și încercam să descopăr și să analizez ceea ce simt în relație cu țigara și cu vorbele care-mi erau spuse mereu, pe diverse tonuri: fumezi prea mult!

Am numit textul „Manifestul fumătorului” și a apărut în revista „Vatra”. Nu-l mai am, nici o arhivă a revistei nu am mai găsit, dar el există în mintea mea și e strâns legat de anul acela ultim de facultate și de senzația că sunt un copil deghizat într-un adult și că uneori mă mir și eu de lucrurile pe care le fac din postura asta, de om mare.

Prin 2005 am încercat să scriu un roman, erau vreo 100 de pagini, eram oarecum mulțumită, dar știam că trebuie să merg mai adânc, cu mai mult curaj. Apoi am renunțat pur și simplu. Mă sufoca faptul că nu am experiență, că ce scriu e previzibil și banal, că paginile sunt un fel de exorcizare personală și că e nevoie de mai mult decât atât. Iar între timp s-au întâmplat și alte lucruri.

M-am îndrăgostit, m-am căsătorit, mi-a murit tatăl, am divorțat, am rămas o vreme în casa alor mei, alături de mama și mi s-a părut că lumea mea s-a rostogolit cu cea mai mare viteză într-un hău.

Și nu era numai asta, cât sentimentul de neputință că, orice aș face, nu mai pot crede în nimic, că totul este inutil și că nu există nicio garanție. Viața mea era o țesătură însăilată de senzații extreme; și am avut nevoie de timp să reușesc să ies la suprafață. Așa am redescoperit scrisul. Am avut noroc de niște întâlniri cu Răzvan Rădulescu și Alex Baciu, în cadrul unui atelier de scenaristică, și cred că abia atunci am înțeles că pentru un text bun este nevoie să te ridici deasupra propriei povești.

Să te distanțezi, să reevaluezi, să fii atent la detalii, să construiești pur și simplu altceva, pornind de la o imagine sau de la o întâmplare personală. M-a fascinat o vreme toată povestea asta cu scenariile, m-a fascinat teatrul, pentru ca abia acum trei ani să mă întorc la proză. Mi s-a părut că e forma care mă reprezintă cel mai bine, mi-a plăcut faptul că nu depind de nimeni (actori, regizor, producție), știam că sunt suficient de obiectivă încât să nu mă mai identific cu personajul principal.

Nu îmi dau seama dacă „Oameni mari” e un roman reprezentativ pentru generația mea, m-aș bucura să fie. Știu doar că am pornit de la ideea că o despărțire angrenează o groază de senzații uitate, astupate de timp, dar și alte despărțiri, mai vechi și neasumate. Și mai știu că, per total, a fost o adevărată plăcere să petrec timp cu mine, așa, gândindu-mă la Rucsandra.

Și că mi-a devenit dragă, chiar dacă am adus-o în tot felul de situații stânjenitoare sau chiar dacă nu sunt de acord cu tot ceea ce face. Am încercat să mă organizez mai bine, am învârtit fiecare scenă în cap, până am avut senzația că se potrivește ca-ntr-un puzzle, apoi am scris.

Retrospectiv, mi se pare că forma finală este doar vârful unui aisberg. Consistența e dată de căutări, de disciplină, de dorința de a crea o mică lume nouă, reclădită pe baza unor lucruri puternic subiective, în cazul meu. Și, dincolo de toate, mai e și fascinația pe care o am față de povești, și mai ales față de felul în care ele pot fi spuse. M-ar bucura să simtă asta și cititorii.”

Maria Orban este autoarea romanului „Oameni mari” (Editura Nemira, 2020). A debutat în antologia de proză scurtă Junii 03, continuând să publice povestiri în reviste de profil.

DESCOPERĂ
DESCOPERĂ