_

Nici nu are rost să-ți zic de câte ori mi-am zis că de lunea sau luna viitoare sală va scrie pe mine. La fiecare kilogram în plus, la fiecare început de an sau uneori de primăvară. Dar de fiecare dată rămânea un gând aruncat prin minte, un soi de dorință surdă.

_

Mi-am mai zis și că debutul este greu, dar îi dau eu de cap. Câteva săptămâni și mă voi obișnui. O să fiu recompensată cu silueta de vis la un moment dat. O să alerg pe plajă ca tipele din Baywatch. O să-mi etalez picioarele svelte la festivaluri. Dar la stadiul de început am rămas.

_

OK, sunt și comodă sau delăsătoare, trebuie să recunosc. Sportul nu este și nu a fost vreodată punctul meu forte. Chemarea a apărut de prea puține ori, ca miraje sau frânturi ale minții.

_

Dar, cum spuneam mai devreme, am încercat. Sunt mai mult de 3 episoade-tentativă, dar acestea consider că trebuie amintite. Pentru că sunt cele mai amuzante, dar și cele care m-au făcut să abandonez sportul pentru Netflix pe canapea sau alte plăceri vinovate.

Actul I

Yogilates

_

Dintotdeauna am avut de suferit la capitolul echilibru, de parcă am mâinile și picioarele din plastilină. Cu toate astea, am fost la yogilates, ce combină exercițiile fizice tip Pilates cu yoga, în cazul în care nu era deja clar.

_

Ei bine, imaginează-ți că eram singura, dar singura femeie de la clasa celebrului Carlos L’Abbate care părea desprinsă din desenele animate. Știi tu, cele cu vulturul acela bleg care efectiv nu reușește să zboare. Și căruia trebuie să i se dea mură-n gură ca să facă ceva bine.

_

Și dacă la yoga trebuie să te eliberezi de gânduri, fix contrariul am făcut eu. Pentru că număram atât privirile ațintite asupra mea, cât și minutele rămase până la terminarea clasei. OK, yoga, Yogilates pardon, aparent nu ești de mine.

____________

Nicio problemă, încercăm altceva. ___________

Actul II

Alergatul pe bandă

_

Stresul cu alergatul apare la început. Știi tu, senzația de sufocare, nevoia de pauze, respirația întretăiată, durerea de picioare, durerea de toate. Dar trece cu timpul.

_

Problema a fost că am mers la sală pentru că mă gândeam că persoanele din jurul meu mă vor ambiționa și că așa voi ajunge la „performanță”. (Da, da, nu am făcut doar asta la gym). Și încă ceva: m-ar ține mai mult decât cele câteva dăți pe care le număr pe degete în care am alergat prin parc sau prin cartier. Doar că ce crezi?

_

În mintea mea alergau mai repede gânduri teribile legate de microbi, transpirație, lipsă de oxigen, spațiu închis, oameni mulți, prea mulți, cei mai mulți oameni din Univers care s-au strâns fix aici, în seara asta, și se uită obsesiv la mine.

_

Nu sunt germofobă cu acte în regulă, ci, mai degrabă, o sensibilo-paranoico-crazy-psycho-woman, nu sunt nici o tipă foarte-interesată-de-părerea-celor-din-jur, doar că atunci m-au năpădit fantasmagoriile. Și n-am mai putut nici să alerg, nici să mă întorc în altă zi.

____________

Dar nu m-am dat bătută, am căutat ceva cu adevărat „potrivit” pentru mine. ___________

Actul III

Tabata

_

Aici ai să râzi. Imaginează-ți o femeie anti-talent la sport, care caută un antrenor personal pentru sesiuni de Tabata. Antrenor găsit, om explicat către mine că ar trebui să o iau ușurel, mai întâi cu exerciții cardio, apoi cu ceva mai dificil, eu ținut pe a mea că sunt indestructibilă.

_

Tabata este un antrenament-fulger de intervale. Practic, trebuie să execuți anumite exerciții fizice la intensitate maximă, de parcă te-ar alerga o haită de lupi. 20 de secunde mișcare, 10 secunde pauză și tot așa timp de 4 minute.

_

Îți mărturisesc că au fost cele mai grele 4 minute din viața mea, cu un antrenor care părea cel mai aprig din lume, de parcă se răzbuna pe inocența mea. Nu, nu am leșinat, nu mi s-a făcut rău, doar m-am supărat și am abandonat și această „cale sportivă”.

____________

Dar când nu se poate, nu se poate. End of story. ___________