de Irina Munteanu
Într-un an în care am aflat cât de fragil poate fi totul și cum incertitudinea ne urmărește constant, Centrul Național al Dansului București și-a asumat misiunea de a revizita dansul contemporan românesc și de a reconecta publicul cu unele dintre cele mai importante lucrări din istoria sa recentă.
Programul intitlulat „Dance me to the End of... (exerciții, distanțe, apropieri)” a adunat la un loc abordări, perspective și discursuri consistente, dar și noi practici coregrafice din partea a 10 artiști și coregrafi care au lucrat alături de prima generație de studenți ai Academiei de Dans și Performance, instituție pe care CNDB a lansat-o în anul 2019.
Din dorința de a aduce generații diferite la un loc, în cadrul programului au fost repuse în scenă șase lucrări și spectacole, s-au produs două noi lucrări („Coreomaniacii”, de Simona Deaconescu și „Less might be more, but sometimes less is nothing”, de Willy Prager), dar și un film de dans realizat de Jan Burkhardt și SIgal Zouk, în Sala Omnia, viitoarea casă a CNDB.
Fotografii de Vlad Bâscă
Cu această ocazie, noi ne-am îndreptat atenția către coregrafa Andreea Novac și spectacolul ei energic, provocator și vibrant, „Pretend we make you happy (again)”. Am vrut să aflăm chiar de la ea cum își vede acum, la zece ani distanță, propria creație, ce schimbări a ales să facă în spectacol și ce lucruri a descoperit despre ea în tot procesul.
Cred că mi-a fost mai ușor să îl prezint și să vorbesc despre el analitic și critic, timpul mi-a dat o detașare relaxată, care mi-a permis o privire ceva mai lucidă asupra spectacolului inițial, din 2010. A fost un alt tip de investiție și de consum artistic pe care l-am trăit și experimentat diferit pentru că, deși varianta din 2020 nu seamănă deloc cu prima, spectacolul deja exista, iar eu trebuia să îl fac accesibil interpretelor mele nu pe moment, in the making, ci ca pe un demers deja stabilit și verificat.
Pregătindu-mă pentru întâlnirea cu fetele din acest an și vorbindu-le despre ce urmează să facem împreună am realizat că spectacolul este unul destul de dificil. Mult mai dificil decât l-am perceput în 2010. Pentru că este nevoie să îl manevrezi din interior pe mai multe paliere, pentru că merge cumulativ și pentru că te epuizează fizic. Este nevoie de o prezență continuă în ceea ce faci singur și împreună cu ceilalți pe scenă, este o construcție comună.
În 2010 îmi vorbeau puternic energia și fizicalitatea masculină, între timp lucrurile s-au mai schimbat. Pentru spectacolul din 2020 audiția a fost mixtă, nu am vrut să restricționez participarea în vreun fel, dar am realizat că, date fiind situațiile ce se succed în construcția spectacolului, o echipă mixtă ar fi deschis calea către o serie de interpretări și sensuri pe care nu mi le doream. Și pentru că deja alesesem o distribuție majoritar feminină, am decis să merg pe linia aceasta.
Din varianta din 2010 am păstrat doar structura și principiile de construcție, ca ghidaj. Altfel, tot ceea ce fac interpretele pe scenă este diferit, în termeni de situații, mișcare, coregrafie, sunet. Este și firesc așa, mi s-ar fi părut nedrept să le cer să învețe ceva la care nu au participat, pur și simplu. În plus, în varianta din 2010 lucram cu trei interpreți, în varianta actuală am lucrat cu cinci interprete. Situațiile s-au extins și s-au complicat acum.
Modul în care mi-am conceput până acum spectacolele are miză destul de mare în interpret - îl implică și îl valorizează. Am vrut să păstrez modalitatea aceasta de lucru și acum, așa că am petrecut destul de mult timp cu interpretele încercând să aflu care le sunt preferințele, provocările, dificultățile. Am lucrat extins pe a le aduce împreună, ca grup, pe a înțelege ce au de făcut, cum se susțin, unde se „împiedică”.
Procesul de lucru la spectacol (așa cum a fost dat de contextul CNDB sau cel puțin așa cum l-am înțeles eu) a fost destul de mult centrat în experiența lor de învățare. Așa că am descoperit că pot avea infinit de multă răbdare, că este important să ascult, că râsul e bun, că există o dinamică specifică fiecărui spectacol în parte, dată de oameni, pe care trebuie să o înțeleg, să o accept și să mă descurc în ea.
Până acum eu eram cea care dădea tonul și seta regulile, acum am încercat (și am și reușit) să fiu complet permeabilă la ce venea dinspre ele. Îmi place să lucrez așa, la mijocul drumului dintre cel care face (coregraful) și cei alături de care face (interpreții). Și am încercat să creionez un context de învățare și experimentare sigur, în care să se simtă implicate complet.
Când CNDB m-a invitat în programul „Dance me to the End of… (exerciții, distanțe, apropieri)”, primul meu gând a fost către spectacolul „Dance a playful body”, pe care l-am creat în 2008 cu Istvan Teglas. Mi-am dat seama însă că nu aș mai putea nici trece, nici conduce pe cineva printr-un proces atât de intens și costisitor.
În plus, era un spectacol cu un singur interpret, construit pentru și cu Istvan, iar eu îmi doream să lucrez cu cât mai mulți studenți ai Academiei. „Pretend we make you happy (again)”, varianta din 2020, s-a construit relativ ușor și a avut ca miză principală procesul de lucru și întâlnirea noastră artistică. Și abia aștept să ne reîntoarcem în sala de spectacol să îl verificăm la public.