De Mihai Ghiduc

A sunat trecutul să-și ia școala înapoi

CRONICA SĂPTĂMÂNII

O șocantă scrisoare semnată de 13 reprezentanți ai majorității cultelor religioase recunoscute în România, la inițiativa Patriarhiei Române, și adresată Ministrei Educației, Ligia Deca, cere eliminarea definiției „diversității” din noua Lege a Educației, precum și orice referire la „orientarea sexuală” în articolul care interzice discriminarea.

În același document, liderii religioși cer introducere religiei printre materiile care pot fi alese de elevi la examenul de bacalaureat, motivând că e singura materie care e studiată pe tot parcursul ciclului școlar și că este „singura care a fost validată de majoritatea covârșitoare a părinților”.

Ai putea spune că acest lucru se întâmplă pentru că le lipsește simțul ironiei, dar de fapt este parte a sentimentului de „misecuvenism” cu care cultele religioase au tratat mereu politicile publice – iar, în special în cazul celor de la BOR, și fondurile publice.

RELIGIA „călărește” RĂZBOAIEle CULTURALE

Această luptă a religiei cu genul, sexul și diversitatea, încurajată de politicieni populiști sau bigoți și chibițată de la distanță de autocrați și dictatori, e veche și șochează mereu. Scrisoarea de acum are o agresivitate asemănătoare cu felul în care cultele s-au opus Convenției de la Istanbul împotriva violenței domestice, declarativ pentru că folosește cuvântul „gen”, în realitate pentru că dă putere femeilor.

Paradoxal, deși primul semnatar al scrisorii e Patriarhul BOR, presiunea vine mai degrabă dinspre cultele protestante și neoprotestante, cu legături profunde cu o Americă în care discuțiile despre diversitate, sex și rasism (și cam orice deranjează omul alb creștin) au fost transformate în războaie culturale, dar și dinspre o parte întranșeizată a ortodoxismului, din mănăstirile neolegionare, apropiată de o viziune retrogradă promovată intens din direcția Moscovei.

Este un câmp de bătălie pe care se întâlnesc și își dau mâna extremele, pentru care adevăratul dușman e societatea modernă, liberă – și, în special, liberă de constrângerile religiei, devenită un vestigiu medieval tolerat, precum monarhiile.

Spre deosebire de monarhii, care au învățat să pășească cu grijă printre aceste mine ideologice, de teamă că dacă zguduie prea tare barca vor fi aruncate de lumea care se întreabă „de ce le dau ăstora bani?”, religiile se uită la cifrele de credincioși în scădere – dar încă spectaculos de mari pentru un politician care caută voturi – și simt că pot să le folosească pentru a influența politici publice.

Iar direcția în care o fac este mereu aceeași: de a-și prezerva privilegiile prin racolarea de noi credincioși. De aici insistența de a studia religia în școli și de a-i crește importanța în programă – mințile tinere sunt cele care trebuie convinse, la 18 ani ar fi deja prea târziu. Odată adulți, puțini vor mai căuta o explicație simplă la complexitatea lumii și, mai ales, un pansament călduț care să-ți atenueze teama de propria mortalitate în religie.

E DESPRE TEAMA DE MOARTE (SAU DISPARIȚIE)

Să ai însă o oră pe săptămână e prea puțin pentru a salva religia – creștinii știu bine cât de repede o credință dominată își poate pierde privilegiile, dacă apar explicații mai bune. La fel cum monoteismul a înlocuit politeismul în jumătate de mileniu, în Imperiul Roman, pentru că promitea salvare veșnică în locul unor beneficii mărunte „oferite” de zei mai mari sau mai mici, acum își pierde din putere odată cu dezvăluirea misterelor universului de către știință.

Utilitatea redusă este relevată și asta le dă coșmaruri. Cum nu pot să scoată însă cu totul știința din școală – deși le-a cam ieșit cu studiul evoluției la biologie –, aceștia au nevoie să țină religia la același nivel de importanță ca restul orelor, nu să fie doar un soi de umplutură, de genul muzicii sau desenului. Bacalaureatul le-ar da această prestanță.

Cât despre lupta cu genul și diversitatea, e atât parte a unei dorințe obsesive de control a vieții private, cât și o formă de a prezerva o societate eminamente patriarhală, în care rolul bărbatului, și în special al bărbatului important, ca preotul, e respectat – ușile se deschid altfel în fața unui titlu, fie el de politician, militar sau religios.

Așa se ajunge la situații absurde în care se protestează în fața Școlii Centrale pentru că elevii au vizionat „Close”, un film premiat la Cannes, despre prietenia dintre doi adolescenți, pentru că ar avea subtonuri gay.

Obsesia religiei cu sexul se datorează în parte și dorinței lor de a controla moravurile publice, pe care le-ar vrea cât mai apropiate de perceptele pe care le propăvăduiesc ei – alese însă dintre sutele de mii de pagini de pagini de literatură și maculatură teologică produse în milenii și interpretate cu grijă pentru a nu disturba bunul simț comun.

Ce urmează?

N-ar fi de mirare ca politicienii noștri să cedeze presiunii, cu alegeri pe cap în 2024 și un val populist AUR de care oricum reprezentații cultelor se simt mai apropiați, ca să nu mai spun că în interiorul partidelor la putere, PNL și PSD, sunt destui bigoți cu viziuni similare.

Pe de altă parte, ar putea fi și o tactică în care cer mult ca să obțină ce vor. Și în timp ce noi vom răsufla ușurați că „am salvat diversitatea”, religia se va împopoțona cu titlul de materie de bacalaureat. La care se vor înscrie destui elevi, că nimeni n-ar spune „nu” notelor mari luate cu efort minimal.

Se va crea încă un cerc vicios prin care reprezentanții cultelor vor putea apoi să ceară influențarea unor politici publice în numele unor cifre umflate artificial. Și tot așa – până într-un viitor incert în care procentele alea vor fi prea mici ca să mai poată evita soarta monarhiilor.

Created with Newsroom AI