De Mihai Ghiduc

Vorbe și fanatici

CRONICA SĂPTĂMÂNII

Salman Rushdie a fost atacat pe scenă, dar semințele acestei tentative de crimă au fost plantate de alții.

Pe 12 august, în timp ce se pregătea să vorbească pe scenă, în Chautauqua, New York, romancierul britanico-american de origine indiană a fost atacat și înjunghiat de un tânăr de 24 de ani. Grav, dar din fericire, nu fatal.

Toată lumea știe că, încă din 1989, Rushdie trăiește sub amenințarea unei fatwa date de ayatollah iranian Khomeini, pentru că a publicat „Versetele satanice”, dar nimeni nu mai credea că acesta ar fi în pericol, după atât de mult timp. Asta chiar dacă noul ayatollah n-a ridicat „ordinul”, ba chiar l-a întărit de câteva ori.

Nu se știe cu siguranță ce l-a motivat pe atentator, care a refuzat să vorbească, ba chiar s-a declarat „nevinovat”, însă e destul de clară legătura cu acea fatwa din 1989. Iranul clamează „nevinovăția” și, cel mai probabil, nimeni de acolo n-a vorbit direct cu atentatorul ca să-l convingă. Însă nici n-a fost nevoie.

Pentru că s-a dovedit că există fanatici dispuși să asculte vorbele altor fanatici, ajunși în poziții de putere.

Cu doar o zi înainte, un bărbat din SUA a fost ucis după ce a atacat birourile FBI. Motivul? Era supărat că FBI-ul executase o percheziție la Mar-a-Lago, reședința lui Trump din Florida. Cum televiziunile și comentatorii pro-Trump au sărit imediat să acuze FBI-ul, e destul de evident ce l-a motivat pe acel om să atace un loc în care oricine știe să folosească o armă.

Decizia a fost individuală, responsabilitatea e tot în sarcina celor care creează premisele unor asemenea atacuri.

E ușor să-ți imaginezi o lume fără fanatici, însă e doar o utopie. Oameni care vor pune problemele personale pe seama unor forțe pe care nu le pot controla vor exista, oricât de absurde ar fi poveștile pe care și le spun. E premisa religiilor și a destulor ideologii. Doar că oamenii ăia rar își creează niște fantezii individuale, ci se bazează cel mai adesea pe povești inventate de alții. Iar când acei alții sunt la fel de deranjați sau doar suficient de cinici și nu le pasă de consecințele vorbelor pe care le spun, se întâmplă tragedii.

Sau, mai grav, când sunt foarte conștienți de ce fac și de cum pot vorbele lor să ducă la crime.

E ceea ce fac toți acei lideri religioși care dau decizii definitive, precum fatwa-ul lui Khomeini. Care a cerut în mod explicit o pedeapsă capitală. E ca și cum catolicii l-ar fi „condamnat” pe Scorsese, pentru „The Last Temptation of Christ”, n-ar fi zis doar că e „condamnabil moral” – și nici măcar asta n-a împiedicat atacuri teroriste și amenințări cu moartea. Treizeci de ani mai târziu, Papa și Scorsese s-au întâlnit, un semn destul de clar că se poate trece peste orice.

Știu că e o zonă delicată, că există libertatea cuvântului, că nu poți pune o crimă decât pe seama celui care o comite și complicilor săi, dar vorbele chiar au greutate, iar responsabilitatea morală există. Libertatea cuvântului implică și obligativitatea criticării cuvintelor nedrepte.

Holocaustul n-ar fi existat fără secole de scrieri antisemite, genocidurile din America sau Africa nu s-ar fi petrecut fără numeroși oameni care i-au convins pe cei care l-au comis că au de-a face cu „ființe inferioare”, ISIS n-ar fi existat fără imami habotnici, soldații ruși n-ar ucide civili ucraineni fără „jurnaliștii” siniștri de la televiziunile rusești.

Există o responsabilitate morală a celor care îndeamnă sau creează premisele pentru crime și atentate și există și o responsabilitate a celor care văd aceste vorbe să vorbească despre ele, să le condamne. Pentru că, avertizați, majoritatea oamenilor vor vedea fanatismul și-l vor respinge (sau măcar nu-l vor practica).

Vreme de peste treizeci de ani, milioane de iranieni (sau alți arabi) n-au pus mână pe armă ca să-l atace pe Rushdie; nenumărații fani ai lui Trump n-au luat cu asalt sediul FBI (dar câteva sute au atacat Congresul, acum doi ani). Însă la fel de mulți, deși n-au acționat, i-au încurajat pe cei care generează discursuri ale urii, dându-le votul sau sprijinul popular.

Există și vor exista mereu atentatori, racolați din rândul fanaticilor, atâta vreme cât vor exista personaje dispuse să-și clădească o carieră pe spatele minciunilor și a urii pe care o pot stârni. Și chiar dacă, legal, aceștia nu pot fi condamnați, complicitatea lor morală trebuie să fie semnalată public, vorbele lor să devină inacceptabile. Altfel, ele vor crea noi „lideri”, noi ideologii radicale și, într-un final, vor duce la noi crime.

Created with Newsroom AI