De Mihai Ghiduc
Ceea ce se știa de luni de zile, că dictatorul rus Vladimir Putin va ataca Ucraina la finalul lui februarie, s-a întâmplat. Ceea ce nu știa însă nimeni era că președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, va deveni un erou neașteptat al rezistenței țării pe care o conduce în fața agresiunii ruse.
Nu doar pentru că a preferat să rămână să lupte în Kiev, ci pentru a știut cum să comunice pentru a convinge lumea occidentală să-i ajute țara în timpul unui război dezechilibrat, în care o putere atomică îi ține ostatici pe cei care i-ar putea veni în ajutor cu amenințarea iernii atomice.
S-au scris zeci de articole despre parcursul lui de dinainte de a ajunge președinte, n-o să mai repet toate acele lucruri pentru că e destul de clar că nu-i definesc în vreun fel comportamentul de acum, e mai degrabă un soi de cancan. E un fel de a spune că a fost un președinte-surpriză, fără experiență politică. Din 31 martie 2019, când a devenit președintele Ucrainei, Zelenski a demonstrat de mai multe ori însă că se pricepe foarte bine la acest lucru.
Până la alegeri, Zelenski a schimbat guvernatorii tuturor regiunilor ucrainene și pe șefii serviciilor secrete. În același an, a încercat să modifice legislația mass-media pentru a o face mai puțin dependentă de oligarhi. Mișcările unui președinte care știe că, fără sprijin politic, n-ar putea face reforme.
Moștenind criza cu Rusia de la predecesori, Zelenski – care fusese deja acuzat că ar fi omul rușilor – a încercat să o rezolve, cel puțin în partea din Donbas, ocupată de așa-zișii separatiști, începând noi negocieri cu rușii. Știm exact cum s-a terminat acest lucru și că de partea cealaltă n-a existat vreodată o reală deschidere pentru negocieri.
Prima criză adevărată pentru Zelenski a venit însă de la Washington, după ce, într-un telefon primit de la Trump, s-au pus presiuni asupra lui pentru a declanșa o investigație care să-l ajute pe președintele american din acel moment în alegeri.
Trump a forțat lucrurile, blocând un ajutor de 400 de milioane de dolari. Când s-a aflat, Congresul american a declanșat procedura de impeachment. Zelenski, diplomat, a declarat că nu s-a simțit presat și s-a ținut deoparte – dar nici nu i-a cedat lui Trump.
De săptămâna trecută, Volodimir Zelenski este principalul comunicator al ucrainenilor. Și, cel mai probabil, principala țintă a rușilor, care ar prefera să scape de el, să-și pună o marionetă în loc și să declare „operațiunea militară specială” încheiată. E destul de clar acum că, indiferent ce s-ar întâmpla, acest lucru n-ar fi acceptat nici de ucraineni, nici de mare parte din comunitatea internațională.
Pe măsură ce trece timpul, rușii devin tot mai grăbiți să încheie o luptă în care nu se așteptau să fie întâmpinați de o rezistență atât de dură. Știind că a pierdut deja bătălia de imagine, Putin speră să înfrângă Ucraina prin forță și cruzime, după care să tragă o nouă Cortină de Fier la granița cu Uniunea Europeană. Belarus e deja semi-ocupat, Lukașenko e deja supusul Kremlinului, Moldova va fi și ea pe listă dacă pică Ucraina.
Ce-a făcut însă Zelenski a fost să arate că Ucraina n-o să se lase bătută cu una, cu două. Nu știe nimeni cum se vor încheia lucrurile, dar sancțiunile și rezistența îi vor face pe ruși să dea înapoi, dacă totul se va transforma într-un război de durată sau dacă planul lui Putin de a zdrobi Ucraina va da roade.
Indiferent de rezultat, cu un telefon și multă comunicare pe Twitter, Zelenski a arătat că ucrainenii au tot dreptul să-și hotărască singuri soarta și să nu depindă de visele imperiale ale unui kaghebist care simte că și-a câștigat locul în istorie – cel al unui tiran sinistru. Dintre cei doi oameni cu nume atât de asemănător, Volodimir și Vladimir, există unul singur care merită respect. Celălalt, l-a pierdut pe vecie.