De Mihai Ghiduc

Van Gogh

CRONICA SĂPTĂMÂNII

Două activiste de mediu au stropit cu supă de roșii tabloul „Floarea soarelui” de Van Gogh, expus la National Gallery, în Londra, apoi s-au lipit de perete, în încercarea de a atrage atenția asupra cauzei lor.

Tinerele, în vârstă de 20 și 21 de ani, fac parte din organizația britanică Just Stop Oil, o grupare înființată anul acesta care militează împotriva demarării unor exploatări noi de petrol și gaze naturale. Nu este prima dată când apelează la această metodă de protest, suporteri ai organizației s-au lipit, în vară, de o pictură de John Constable, la același muzeu, și de „Cina cea de taină” a lui Da Vinci, tot în Londra.

Cumva însă, acest din urmă protest a atras cele mai multe discuții. Pe de o parte, multă lume s-a arătat indignată de gest, destui dintre aceștia într-un mod deloc dezinteresat – promotorii combustibilului fosil au găsit o nouă metodă să atace activismul climatic. Pe de altă parte, apărătorii tinerilor au mers pe ideea „vă pasă mai mult de un tablou decât de soarta omenirii?”.

Mai ales că, oricum, am aflat repede, tabloul n-a fost afectat. Personal, aș spune totuși că gestul nu ajută prea mult cauza.

Dar, mai întâi, să vorbim un pic despre „hoarding”

Suferim, la nivel social, de hoarding. Colecționăm oricât, orice, și vrem să prezervăm orice lucru putem să-i atribuim o valoare, fie ea istorică sau estetică. Numărul muzeelor din întreaga lume a crescut exponențial, iar colecțiile acestora s-au umflat într-o asemenea măsură încât, cel mai adesea, abia apucă să expună un mic procent al operelor aflate în inventar.

E continuarea unui trend început în secolul al XVIII-lea, cel puțin în varianta modernă, odată cu Renașterea, dar mai ales cu transformarea Angliei într-o putere globală. Obsesia asta pentru colecții a însemnat, într-o primă fază, aducerea de artefacte istorice de pe toate continentele. De cele mai multe ori, asta s-a făcut prin simplu jaf, pentru că civilizația „superioară” și-a arogat dreptul de a „salva” exponatele cu pricina.

A fost un început sumbru al muzeelor moderne, nerezolvat nici în zilele noastre (unul dintre motivele pentru care British Museum e gratuit). Englezii nu pot fi acuzați că sunt primii – grecii și romanii făceau la fel, acum două milenii.

Roma e plină de artefacte egiptene aduse acolo pe vremea Imperiului Roman.

Colecțiile de artă sunt ceva mai curate din perspectiva asta, pentru că obiectele se transmit, de regulă, prin vânzare și cumpărare. Însă și aici există discuții, pe care n-o să le dezvolt acum, legate de felul în care valoarea acestora e adesea umflată și despre felul în care arta e folosită pentru spălarea de bani.

Însuși Van Gogh era un colecționar, unul de artă japoneză.

Cert este că, în momentul de față, omenirea tinde să acorde o valoare „inestimabilă” artei, iar asta explică multe dintre reacțiile la protest.

Arta nu poate exista, însă, fără public. Aici au dreptate cei care întreabă „e mai important un tablou decât soarta noastră?”. La urma urmei, ce sens ar avea să păstrezi arta în muzee dacă n-are cine s-o vadă? Și, de fapt, ce s-ar întâmpla cu toate aceste colecții „inestimabile” dacă n-ar avea cine să aibă grijă de ele?

Într-un final, cum ai putea salva această moștenire culturală a omenirii dacă temperaturile de pe planetă n-ar putea susține civilizația umană actuală?

Din punctul acesta de vedere, dacă discuția se rezumă la „soarta civilizației în fața provocărilor schimbărilor climatice” versus un tablou din milioanele aflate în colecțiile din toată lumea, fie el și unul creat de Van Gogh, e destul de clar cine are dreptate.

din punctul de vedere al unui protest de imagine, este o mișcare greșită

Și nu doar pentru că au ales să folosească supă Heinz în loc de Campbell's, ratând astfel o referință culturală destul de facilă.

Activismul climatic vrea să obțină acțiuni concrete din partea autorităților și a altor organizații care pot influența modul în care ne raportăm la schimbările climatice. Iar autoritățile iau aceste măsuri la presiunea publicului. Ori, din păcate, majoritatea publicului nu e interesat să facă demersuri în această direcție, dincolo de a vota o dată la câțiva ani un politician care să-i reprezinte interesele – uneori și prin felul în care se raportează la criza climatică, dar nu doar pentru asta.

Or astfel de acțiuni nu trebuie să îi convingă pe cei deja convinși, nici pe cei care l-au luat pe „nu” în brațe și s-au plasat de partea producătorilor de combustibili fosili, ci pe marea majoritate „neutră” (și, da, nimeni nu e cu adevărat neutru).

doar că această majoritate a fost condiționată, o viață, să vadă arta drept ceva inestimabil – deci ceva inatacabil

Discuțiile interminabile despre valoarea artistică a unor personaje cu un trecut sinistru, de la Leni Riefenstahl la Radu Gyr, sunt dovada clară că, atunci când vine vorba de cultură, judecățile morale sunt adesea suspendate. De multe ori, apărătorii acelor personaje se folosesc de trecutul lor cultural pentru a le păstra în conștiința publică și pentru a le celebra ideile politice.

Orice asalt asupra lor e văzut ca un asalt asupra culturii, asupra memoriei noastre comune. Similar e privit și un protest care implică tablouri celebre. Genul acesta de acțiuni pun activismul climatic într-o poziție inconfortabilă, defensivă.

Nu cred că este momentul în care activismul climatic trebuie să se apere. La nivel politic și social, consensul că problemele climatice există și că trebuie rezolvate există, iar urgența e evidentă. Da, lucrurile nu se mișcă pe cât de repede își doresc activiștii, mai ales cei tineri, dar există metode de protest, poate la fel de vizibile, care nu obligă pe nimeni să facă flotări logice pentru a apăra asaltul asupra unui tablou.

Created with Newsroom AI