De la declanșarea războiului, Rusia a cucerit un singur oraș important (dar asediază alte câteva), două centrale nucleare (inclusiv Cernobîlul), dar a pierdut mai mulți soldați, tancuri și avioane decât și-a dorit. Milioane de ucraineni au devenit refugiați, majoritatea ajungând în Uniunea Europeană. Războiul blitz a eșuat și se transformă într-unul aproape pozițional. Iar genul acesta de războaie pot dura luni sau chiar ani.

Pentru noi, aflați la granița cu Ucraina, asta înseamnă că incertitudinea va deveni parte a vieții cotidiene. Există, desigur, posibilitatea ca știrile de acolo să se transforme într-un soi de zgomot de background, în timp ce lumea va încerca să se concentreze pe alte lucruri ca să-și păstreze sănătate mintală (ca în prima vară de pandemie), dar orice evoluție neprevăzută a conflictului ar putea ridica din nou nivelul de alertă.

Câteva lucruri sunt certe. Ucraina va lupta singură cu Rusia. E drept, va primi arme și (aproape) tot ce va avea nevoie, iar Rusia va suferi din cauza sancțiunilor, însă țările NATO vor jongla cu grija de a nu declanșa un conflict mai larg și mai grav. Restul lumii (în special China) va chibița de pe margine, fie ținând cu rușii, fie de teamă că ieșirea din neutralitate le-ar putea crea probleme pe termen lung.

Desigur, vor tot fi negocieri, se vor tot anunța posibile soluții, dar atâta vreme cât nu se întâmplă ceva decisiv pe front, niciuna dintre părți nu va fi dispusă să cedeze. Ucraina are superioritatea morală, e țara atacată care își apără teritoriul, în timp ce Rusia nu poate obține ce vrea decât prin forță și teroare. Și, aparent, nu are forța pe care și-a închipuit că o are.

Pentru ucraineni, faptul că Putin le neagă dreptul de existență ca națiune și îi consideră un soi de ruși cu accent ciudat îi va face să lupte până la capăt ca să evite să devină un popor fără țară. Din „frați slavi”, rușii s-au transformat în dușmani de moarte doar pentru că liderul lor avea nostalgia unei Rusii de care să se teamă toată lumea.

Poate cel mai important lucru este să ne pregătim psihic pentru prelungirea războiului. Și, mai ales, pentru a primi și mai mulți refugiați. Aceste prime valuri, dintre care mulți s-au îndreptat spre vest, cât mai departe de război, vin încă cu niște bani, au rude în străinătate, au niște planuri.

Vor veni însă, din urmă, persoane care și-au pierdut totul, pentru care luatul vieții de la zero va fi greu – și nici nu vreau să intru în discuția despre ce se întâmplă dacă Ucraina cade și Putin se lăcomește și la Moldova.

Înainte de a ne bate pe spate și a ne lăuda de cât de buni și primitori suntem, să ne amintim cum s-au raportat mulți români la refugiații sirieni (care nici măcar n-au trecut pe aici) sau cum au fost priviți românii, în străinătate, după ce au plecat în masă în Occident.

Genul acesta de atitudini sunt marginale acum (deși AUR a încercat deja să sugereze că ar trebuie aplicat un tratament diferențiat în funcție de originea etnică, dând prioritate românilor din Ucraina), dar după luni de conflict lucrurile vor sta altfel.

Propagandiștii proruși și diversele grupări de pe la marginile politicii care acum sunt aproape invizibili, nu pentru că n-ar vorbi, ci pentru că nu sunt luați în seamă, vor începe să găsească puncte de fisură în coeziunea de la începutul conflictului și vor încerca să le exploateze. Frica de escaladare a conflictului, dorința de pace și alte lucruri vor fi folosite pentru a promova o poveste în care ucrainenii par niște încăpățânați și rușii pot oferi oricând pace, dar doar în condițiile lor.

Ține minte asta atunci când nu vei mai sta toată ziua cu știrile pornite de teamă că ai putea rata declanșarea celui de-al treilea război mondial. Pentru că atunci Rusia va încerca să preia inițiativa și să câștige susținere spunând „Dar ce-am făcut? Nu cumva ați exagerat voi?”.