De Mihai Ghiduc

Tate și tolerarea abuzurilor

CRONICA SĂPTĂMÂNII

Știrea că Andrew Tate a fost arestat în România, la finalul anului 2022 – și la o zi după ce-a fost făcut de râs de Greta Thunberg pe Twitter –, a fost de departe cea mai intensă prezență a țării noastre în presa mondială în primele zile ale anului. (Chiar și alertele Google despre „Romanian scientists” trimiteau la mașinile lui Tate.)

OK, dar e deja „old news”, au trecut 20 de zile de atunci, ceea ce e practic Antichitatea în Internet Age, deci de ce să mai scriu despre asta?

Aș putea să scriu despre cartea rezervei regale Harry (pe scurt, ar ieși că „monarhia e inutilă și trebuie să fie abolită”), despre decizia CEDO cu privire la familiile de același sex („foarte bine, dar statul român va găsi metode să tragă de timp”) sau despre Elon Musk (pentru că oricând se găsește ceva de scris despre Elon Musk).

De FAPT, NU O SĂ SCRIU DESPRE TATE, CI DESPRE TOLERAREA ABUZURILOR

M-a făcut să aleg tema asta un articol publicat astăzi în Libertatea despre Alexandru Marcu, un abuzator român, proprietar de bijuterii făcute manual și, mai nou, activist vegan, care a agresat sexual fete cu vârste între 10 și 19 ani.

Când, în 2019, Diana Oncioiu scria pentru Dela0 că trei din patru cazuri de acte sexuale cu minori erau considerate de justiție ca unele „consimțite” era doar o dezvăluire a unei mentalități care face ca România să fie un magnet pentru abuzatori, fie celebri, ca Tate, fie anonimi.

E drept, impresia că pedepsele sunt mai mici aici decât în altă parte s-ar putea să fie greșită. De exemplu, un alt abuzator al unor minore, Gigi Maria Osoloș, patronul unei școli de coregrafie din Constanța – expus public tot de Libertatea – , a fost condamnat recent la 7 ani și 11 luni de închisoare.

În noiembrie, și Mirel Bolea, un alt traficant de minore (expus tot de Libertatea) a fost arestat de același DIICOT care l-a săltat și pe Tate, e drept, la mai bine de doi ani de la primele informații despre faptul că organizațiile ieșene pentru tineri ale acestuia erau folosite pentru a-și racola victimele abuzurilor sexuale.

Abuzurile nu sunt însă mereu atât de evidente sau la fel de „pedepsibile”. Cazul lui Felix Alexa, expus de Rise Project pentru felul în care a profitat de poziția de putere în care se afla față de studente de la UNATC, este un exemplu în care agresiunea există, dar în care nu sunt implicați minori sau constrângere fizică, deci nivelul de „toleranță” publică crește.

Ce au în comun toți acești bărbați, români sau străini, este o formă de masculinitate toxică

O masculinitate toxică care îi „îndreptățește” să ia „ce li se cuvine”, pentru că-și închipuie că nu vor da vreodată socoteală pentru acțiunile lor. Faptul că, de-a lungul timpului, judecătorii români păreau a gândi aproape la fel, aprobând fapte de genul prin blamarea victimelor, accentua impresia.

De fapt, dacă te uiți prin comentariile de pe social media, descoperi că mentalitatea este destul de răspândită.

Se găsesc destul de rapid apărători care le caută scuze, deși e drept că apar tot mai des și cei care le dau replică. E destul de clară și legătura dintre această formă de a vedea lumea și un soi de tradiționalism, care explică de ce, adesea, printre apărători să găsesc și femei.

Abuzatori există peste tot în lume, dar cazul Tate arată că impresia lăsată de România, că nu pedepsește așa cum ar trebui abuzurile, atrage genul acesta de personaje din toată lumea. Iar asta pentru că, așa cum a spus-o chiar „personalitatea media americano-britanică” (cum zice Google, nu eu), aici pedepsele sunt mai mici decât în alte părți ale lumii.

E destul de greu de crezut că cercul vicios al abuzurilor va putea fi oprit, dar România ar trebui să-și recunoască și să abordeze problema. Toleranța justiției față de rețelele de trafic uman ar trebui oprită, în paralel (paradoxal) cu o legalizare a prostituției care le-ar oferi lucrătoarelor sexuale acces la o protecție legală (și nu doar fizică). Abuzurile mai subtile, însă, sunt mult mai greu de abordat din punct de vedere legal, dar problema morală rămâne.

Abuzurile sexuale ar trebui abordate și expuse și altfel decât atunci când cineva se exprimă în comentarii pe Facebook sau (dacă e vreo vedetă) în spațiul public, ci și prin programe guvernamentale dedicate. Ce-i drept, când ai un guvern cu doar două femei ministru, e greu să găsești interes pentru asta, dar poate că Firea ar putea folosi Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse și la altceva decât la pregătit platforma pentru o nouă candidatură la primăria Capitalei.

Până atunci, pregătește-te psihic să mai afli de personaje din astea, fie că le găsești la școli de dans, ONG-uri pentru tineri sau ateliere de bijuterii pentru hipioți. În fapt, poate ar trebui să se pună întrebări (mai) de fiecare dată când un bărbat se pune într-o poziție de putere într-un mediu în care, aparent întâmplător, sunt angajate numai tinere (sau foarte tinere) femei.

Created with Newsroom AI