Dacă mai era nevoie de vreo dovadă că problemele culturale generează atât de multe discuții publice pentru că sunt, de fapt, niște probleme de identitate, săptămâna aceasta au avut loc mai multe evenimente care confirmă (pentru a nu știu câta oară) acest lucru.

Prima (dublă) nominalizare la Oscar a unei producții cinematografice din România a stârnit o serie întreagă de dispute. Pe de o parte, a existat o parte a presei care a ignorat cu totul acest lucru, fie pentru că era prea implicată într-o campanie împotriva lui Vlad Voiculescu (personaj important al documentarului), fie pentru că era vorba despre redacția Libertatea – și, se știe, presa autohtonă nu promovează succesele altor publicații.

„Colectiv” e un documentar despre o tragedie care a devenit un simbol politic, iar asta l-a transformat într-un obiect al atacurilor politice. Confirmarea externă a valorii documentarului, prin diversele premii câștigate și nominalizarea la Oscar, a făcut ca atacurile să pară stupide – așa că s-a apelat la al doilea instrument preferat, ignorarea.

Paradoxal, după decernarea premiilor, s-a activat tabăra „am fost furați”. Filmul lui Alexander Nanau n-a primit niciunul dintre premiile la care a fost nominalizat, ba, mai mult, a fost depășit de un documentar „ușurel” despre o caracațită, difuzat de Netflix. Și, deși „Colectiv” nu e despre tragedia din club, ci despre urmările ei, s-a spus, imediat: „cum se poate ca moartea unei caracatițe să fie mai importantă decât cea a unor oameni”.

N-a fost nimeni furat. Oscarurile sunt doar niște premii, votate de membrii Academiei, și sunt – ca orice premii – subiective. „My Octopus Teacher” e un documentar bun, la fel de bun ca celelalte patru care au fost nominalizate – inclusiv „Colectiv”. Mai mult, premii primite anterior Oscarurilor indicau faptul că este favorit la câștigarea statuetei. Că acest lucru se datorează subiectului, execuției și faptului că, fiind pe Netflix, a fost mai vizibil, e mai puțin important.

Mai degrabă, povestea caracatiței este una „mai semnificativă” pentru votantul care nu este implicat sentimental în dramele politice și culturale ale României. La urma urmei, „My Octopus Teacher” este unul dintre acele filme care s-a viralizat înainte de a primi premiul, un succes destul de important într-o lume în care premiile devin argumente în campaniile de promovare.

Ce rămâne după această nominalizare este faptul că, de la „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” și „După dealuri” la „Poziția copilului” și de la „Touch Me Not” la „Colectiv” și „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, filmul românesc care are succes peste hotare este unul care abordează probleme incomode pentru societatea românească. Iar problemele incomode creează discuții – și poate că tocmai ăsta e rolul artei.

O nouă piesă lansată de Loredana, intitulată „Fericire! Bună dimineața” a stârnit o serie întreagă de discuții prin prisma asocierii cu o mare parte dintre cei mai cunoscuți interpreți de manele din România: Costi Ioniță, Jador, Florin Salam, Culiță Sterp, Baboiash, Nicu Paleru, Ștefan de la Bărbulești, Adi de la Vâlcea, Jean de la Craiova și Vali Vijelie.

Deși Loredana cochetase de multă vreme cu muzica populară sau lăutărească, pentru unii manelele au fost prea mult. Aparent, o parte a publicului a rămas la nivelul campaniilor anti-manele din anii 2000 și n-au sesizat subtextele rasiste ale multora dintre discuțiilor purtate atunci.

Dovada cea mai bună este că unul dintre cele mai circulate texte împotriva piesei, scris de un blogger care și-a câștigat reputația fix în acei ani, era impregnat de mesaje rasiste. Or să ajungi în anul 2021 și să ataci un gen muzical pentru că mulți dintre cei care îl cântă sau ascultă sunt romi e o dovadă clară că mulți nu reușesc sau nu vor să treacă peste prejudecăți.

Gusturile muzicale nu se discută – se spune – și poate asta ar trebui să fie abordarea cea mai în regulă. Nu-ți place, nu asculta. Sau nu comenta folosind toate stereotipurile rasiste pe care le poți găsi – da, vei avea like-uri, dar chiar vrei să ai acele like-uri?

Oricum, judecățile de moment despre calitatea unor piese sau genuri muzicale îmbătrânesc urât. O dovadă personală: în liceu, uram Depeche Mode și ascultam doar rock. Ani după, am văzut în același an un concert Depeche și unul al lui Alice Cooper. Dacă primii au fost excelenți, Alice Cooper a fost doar trist și prăfuit. Privit de la distanța timpului, n-a supraviețuit.

Atacul la adresa Loredanei amintește de o situație similară stârnită cântăreața pe care mulți spun că o imită. În 2009, când Madonna a concertat în București, jumătate dintre cei prezenți au huiduit-o atunci când aceasta a „îndrăznit” să le ceară să nu mai fie rasiști și să nu mai discrimineze romii. O „greșeală” la fel de inacceptabilă precum confuzia cu Budapesta, au considerat cei care au mers la concertul din Izvor.